Andrew Tate are dreptate. Dumnezeu l-a trimis să ne ajute

Am început să citesc detalii despre viața lui Andrew Tate, la scurt timp după ce eu însămi am descoperit că am fost victima unui abuz narcisic în familie. Am fost curioasă să aflu cum a ajuns la misoginismul extrem, fără intenția de a-i căuta justificări, ci în încercarea de a înțelege. 

• „Sunt mult prea deștept ca să citesc”.
• De ce modul de viață în care faci tot ce vrei fără să-ți pese că-i rănești pe ceilalți se numește „tatism”. 
• „Poate până acum am fost luați cu binișorul și n-am înțeles. Acum a apărut Andrew Tate. Nu începi să cureți până nu devine greu. Până nu înveți lecția, ea se va tot repeta”.

M-a preocupat Andrew Tate în ultima vreme. L-am urmărit pe YouTube, i-am ascultat din interviuri, am citit din ce s-a scris despre el. Am strâns 20 de pagini de conspecte și n-am reușit să acopăr nici o unghie din imensa cantitate de informație de pe internet, unde în 2022 și 2023 a fost cea mai căutată personalitate.

Deși știam de el, nu m-a făcut într-adevăr curioasă până nu l-am auzit strigându-i unui jurnalist BBC, când pleca în 1 aprilie 2025 de la sediul central DIICOT: „You’re a nobody!” („Ești un nimeni!”). Replica mi-a adus aminte de băiatul infatuat din recentul sezon al serialului „The White Lotus”, care îi spune tatălui, fără să știe că acesta a ruinat familia: „Dacă nu am succes, sunt un nimeni și urăsc să fiu un nimeni.” M-am întrebat dacă Andrew Tate nu e cumva narcisic. Cred că și alții înaintea mea s-au întrebat. 

Mă preocupă narcisismul de când am realizat că am suferit un abuz narcisic în familie și că mai târziu am atras narcisicii ca un magnet. 

Pentru că am și eu câteva trăsături narcisice (ca toată lumea).

Declarațiile care mi-au atras atenția 

Narcisicii urăsc să fie un nimeni dar, deși li se pare normal să fie peste ceilalți, nu au o părere bună despre ei înșiși. 

Undeva, în adâncul lor, e multă vulnerabilitate și nesiguranță, mascate de o imagine pe care o promovează și care, în cazul narcisismului grandios, înfățișează un om sigur pe sine, cu pieptul umflat, care se consideră superior tuturor și îndreptățit să primească cele mai bune tratamente. 

Câteva exemple din declarațiile lui Andrew Tate: 

„Creierul meu e mult prea avansat. Sunt mult prea deștept ca să citesc. Am nevoie de acțiune, de haos constant ca să mă simt mulțumit.” 

„Am fost super fericit cu copilăria mea. Am avut cel mai bun tată din lume.”

Totul e de la excepțional în sus…

… sau aproape de Dumnezeu, ca un extras din interviul TV pe care jurnalista BBC Lucy Williamson l-a realizat cu el anul trecut, la București:

„Sunt o forță a binelui în lume. Poate că nu înțelegeți încă, dar o să înțelegeți până la urmă. Cred sincer că acționez în numele lui Dumnezeu pentru a face lucruri bune și vreau cu toată sinceritatea să fac o lume mai bună.”  

„Un tată excepțional a făcut din mine un om excepțional”

Atunci când suspectezi pe cineva de narcisism, caută-i părinții pentru că narcisismul se transmite genetic și înflorește, dacă mediul o cere. Fiind nevoit să aleagă un comportament de coping pentru a supraviețui, copilul alege inconștient să devină mai narcisic decât părintele narcisic. 

În cartea „Clown World: Four Years Inside Andrew Tate’s Manosphere” (2024), a cărei dată de lansare în librăriile din România sub titlul „Lumea fraților Tate. Patru ani de investigație în manosferă” (Editura ZYX Books) a fost 11 aprilie 2025, jurnaliștii britanici Matt Shea și Jamie Tahsin, autorii documentarului BBC „Andrew Tate: The Man Who Groomed The World?” (2023), vorbesc și despre tatăl fraților Tate.

Emory Tate, spun ei, a fost unul dintre cei mai buni jucători de șah afro-americani și a lucrat în serviciul de informații al armatei americane, de unde a fost trecut în rezervă după ce a fost diagnosticat cu tulburare de personalitate narcisică. 

Emory Tate era, povestea în 2024 Matt Shea într-un podcast al cotidianului „The Irish Times”,  o persoană misogină și homofobă care credea în ceea ce numea Tatism, adică un mod de viață în care faci tot ce vrei fără să-ți pese că-i rănești pe ceilalți.

Când încă mai locuia cu soția și copiii, Emory Tate l-a învățat pe Andrew să joace șah și îl ținea uneori până la orele dimineții ca să rezolve probleme. Andrew avea 11 ani când părinții au divorțat (1997), iar el s-a întors cu mama și frații mai mici, Tristan și Janine, în Anglia.  Emory Tate a murit de infarct în 2015, în timpul unei partide de șah. 

„Carisma și farmecul lui captivau pe oricine îl cunoștea”, au scris colegii șahiști despre Emory Tate în ferparul de pe chess.com.

Când scena se eliberează pentru ei

Din documentarea pe care am făcut despre narcisism, înainte să mă preocupe Andrew Tate, am aflat că persoanelor care au devenit narcisici prin părinți li se accentuează trăsăturile narcisice odată ce părintele narcisic moare.

E ca și cum scena se eliberează pentru ei. Cel cu care fuseseră în competiție toată viața și a cărui afecțiune luptaseră s-o câștige le lasă terenul liber să-și dezvolte trăsăturile narcisice și pentru cel dispărut.

 „Am fost crescut perfect. Nu puteam spera să am un tată mai bun. A fost un om excepțional, deci să am un tată excepțional a făcut din mine un om excepțional”, i-a mărturisit Andrew Tate lui Matt Shea, rânduri care se regăsesc în cartea citată mai sus. Dar i-a spus și că tatăl a fost autoritar și că impunea respect prin corecții fizice când considera că fiul a greșit. Azi, Andrew Tate nu vede ceva rău în corecția fizică.

Baza ideilor lui Andrew Tate despre supremația masculină 

Un articol din „The Standard” din februarie 2025 îl citează pe Andrew Tate povestind că, atunci când avea 8 ani, tatăl lui l-a bătut rău pentru că a criticat interpretarea la vioară a unei colege.

Am urmărit interviul TV pe care Tristan Tate l-a dat anul trecut jurnalistului britanic Pierce Morgan, tot la București. Acesta îi citește un text pe care tatăl său îl scrisese pe Facebook în 2011: „Eterna problemă a masculului alfa care își atacă turma de femei (…) Atunci când am lovit o femeie între paranteze din pasiune, am avut grijă să nu las urme. (…) Ele încă mă iubesc”, la care Tristan Tate zâmbește semi-nervos, semi-mândru și îl întreabă pe jurnalist pasând cartoful fiebinte, cum face și fratele lui când e încolțit: „Dar tu n-ai lovit niciodată din pasiune?”

Matt Shea și Jamie Tahsin  susțin că Emory Tate se află la baza ideilor lui Andrew Tate despre supremația masculină, supunerea femeii și respectul pe care aceasta trebuie să-l poarte bărbatului care aduce bani acasă, o protejează și îi aplică corecții când consideră necesar. 

Un mare nivel de nesiguranță

Întâmplarea a făcut ca de abia spre finalul documentării să descopăr pe YouTube excepționalul podcast Psychology in Seattle ținut de psihologul american Kirk Honda. Acesta comentează personalități ca Donald Trump, Elon Musk, Johnny Depp vs. Amber Heard, Ted Bundy, O.J. Simpson, ș.a. S-a referit și la “Adolescence”, iar de Andrew Tate s-a ocupat prima dată în 2022.

Atunci a comentat la prima vedere o apariție a lui Tate la un reality show de pe Stand Out TV. Fără să știe cine e, Honda a văzut în el, încă de la primele imagini, un mare nivel de nesiguranță. 

Iar când acesta a spus despre femeia pe care o cunoscuse la blind date –ul din cadrul emisiunii „crede că știe niște chestii, dar abia aștept s-o corectez”, psihologul a spus următoarele:

„Sunt două variante: ori nu cred în mod conștient ce spun, dar încerc să mă apăr căutând argumente, ori e un mecanism de coping prin care chiar cred că sunt mai bun ca ceilalți pentru că am fost neglijat emoțional în copilărie, când voiam atenție și să fiu acceptat și iubit, iar asta nu s-a întâmplat. Atunci am la dispoziție un grup de trăsături de personalitate care mă pot ajuta să mă apăr. E ceva inconștient, dar care face ca, în timp, să mă îndepărtez de oameni și să mă descurc singur, deși în interior doresc cu disperare ca cineva să mă iubească.” 

Emoțiile sunt anulate

Kirk Honda mai spune că astfel de persoane traumatizate în copilărie ajung să își suprime emoțiile.

„Trebuie să se convingă pe ei înșiși și pe ceilalți că le sunt superiori acestora pentru că, atâta timp cât cred că ceilalți îi văd astfel, se pot într-un fel relaxa. Dar sunt persoane foarte tulburate pentru că, și atunci când se simt pentru o vreme superiori, tot vor simți că nimeni nu-i iubește. Nevoia lor de a fi iubiți și acceptați nu e niciodată satisfacută.”

Honda nu s-a hazardat să pună un diagnostic – pentru asta persoana ar trebui să meargă din proprie inițiativă la el și să discute câteva săptămâni, dar vorbește din experiență și intuiție.

Ne poate ajuta cumva? 

Când vede că Tate încearcă să o domine pe femeia respectivă, sugerându-i că e nebună și numind-o “creștină leneșă” pentru că nu se duce la biserică, psihologul explică: „Dacă ai un tată care a fost abuziv și cu mama, și cu tine, vei avea sentimente amestecate. Pe de o parte, îți urăști tatăl pentru că te-a abuzat, dar în timp vei ajunge să îți urăști și mama pentru că nu te-a apărat. Și, până la urmă, vei prelua trăsăturile tatălui pentru că este o cale spre putere și acceptare. Crescând, vei simți și tu nevoia să ai putere asupra femeilor.”

Replica lui Tate către femeie „Poate că Dumnezeu m-a trimis azi să te fac să mergi la biserică” nu e ceva nou. Și în interviuri spune că e un trimis al lui Dumnezeu. 

Dar dacă are dreptate? Dacă e un instrument care ne poate ajuta să vindecăm la noi ca să nu mai fim vulnerabili în fața celor ca el? Numai că într-un sens complet opus a ceea ce crede el sau ceea ce cred dominatori manipulatori precum Tate.

Un abuz narcisic (în afara cazurilor când victima e copilul abuzatorului) este o co-creație. Nu oricine pică în plasa unui narcisic, mulți nu devin victime pentru că nu mușcă momeala. Dar cineva care are deja vulnerabilități ori traume va cupla ușor cu abuzatorul pentru că vede în el ceva familiar. 

Fiul unui tată narcisic își va idealiza tatăl 

Cei care au experimentat deja abuzul, începând din copilărie, sunt obișnuiți cu el. Sunt predispuși să vadă normalitate într-o relație abuzivă – până când li se umple paharul și încep să curețe. 

Nu spun că „victima e vinovată pentru că a purtat fustă prea scurtă” ci că, dacă toți bărbații și femeile de pe planetă ar fi echilibrați emoțional, frații Tate n-ar mai avea niciun fan și nicio victimă.

Mă întreb dacă moartea neașteptată și prematură a tatălui său, în 2015, nu a fost cumva sămânța a ce este astăzi Andrew Tate. Fostul campion mondial la kickbox a avut prima ieșire în lumina reflectoarelor un an mai târziu, în 2016, când a fost cooptat de Big Brother. A fost dat afară după șase zile, iar Business Insider a scris ulterior că producătorii aflaseră de o anchetă pentru suspiciune de viol (ulterior nu a fost incriminat) și că de asta l-au pus pe liber. 

Psihologii spun că fiul unui tată narcisic își va idealiza tatăl deși nu a primit ce avea nevoie, și va învăța de la el cum să relaționeze cu ceilalți – mai ales cu femeile. Îi va prelua din loialitate (nu neapărat conștientă) fanteziile din trecut pentru a le împlini în locul lui. 

Speculează vulnerabilitățile celor care se adresează

Tații narcisici au tendința să se distanțeze de copii după divorț, sporindu-le suferința și făcându-i – mai ales pe copiii de sex masculin – să tânjească după el. 

Poate că imaginea pe care Andrew Tate și-a creat-o, de model pentru adolescenți și tineri bărbați, pe care îi învață tot ce e necesar pentru viață, nu e decât încercarea de a deveni el însuși tatăl pe care nu l-a avut, folosind ce a preluat de la acesta dar țintind mai sus de atât.

Orice ar face copilul unui părinte narcisic niciodată nu va fi destul pentru că, în sinea lui, știe că părintele nu va fi niciodată mulțumit. 

Acțiunile caritabile ale lui Tate (faptul că hrănește copii din țări sărace) pot fi legate tot de suferința după un tată care nu doar că nu i-a dat hrana emoțională de care avea nevoie, dar a mai și dispărut din viața lui. În același timp, poate că și încearcă să ne arate că nu e o persoană rea.

Cu siguranță că excluderea din 2022 de pe Facebook, Twitter și Instagram (lovitură în stima de sine la fel de mare ca excluderea de la Big Brother) i-a alimentat și mai mult nevoia de validare și l-a făcut să supraliciteze. 

Nu poți nega, dacă-i asculți video-urile adresate tinerilor, că e inteligent, abil și, mai ales, că știe să-i conțină pe cei cărora li se adresează – chiar dacă o face speculându-le vulnerabilitatea – pentru că aceasta este și vulnerabilitatea lui.

Omul care lucrează enorm la propria imagine

Un narcisic are un talent deosebit de a-și țese pânza și de a-și cultiva imaginea, pentru că de ea depinde existența lui. Iar pentru asta e în stare de orice, pentru că, neavând empatie, ce simt ceilalți pentru el pur și simplu nu contează. 

De asta e foarte greu ca un narcisic să accepte că are o problemă, pentru că ar însemna ca întreg edificiul pe care l-a construit zi de zi, fiecare secundă dintr-un minut, să se dărâme. Dacă nu acceptă de bunăvoie să meargă la psiholog și nu dă peste unul mai deștept ca el, nu se va schimba cu de la sine putere, iar cu vârsta trăsăturile narcisice se vor osifica tot mai mult.

N-am apucat să ascult încă podcastul în care Kirk Honda comentează o ședință de terapie dintre Andrew Tate și un psiholog. Deși astfel de ședințe sunt confidențiale – deci vorbim în cazul de față de ceva realizat pentru public -, sunt convinsă că e interesant. Poate voi reveni.

Să nu devenim cea mai rea variantă a noastră

Orice copil cu un părinte narcisic trăiește sub un spectru de pericol, dar depinde de alte modele din jur să nu devină cea mai rea variantă posibilă a lui. Sau de propria reziliență care îl poate, însă, transforma într-un people pleaser – cum e, probabil, Tristan, și cum sigur am fost eu -, adică o persoană care alege inconștient să fie maleabilă ca să nu mai fie rănită.

Mi se pare interesant că, deși Andrew Tate susține că are copii și că aceștia trăiesc în toate colțurile lumii, nu se știe nimic despre ei și nicio femeie n-a ieșit public să spună că e mama copilului lui. 

Acestea fiind zise, ne întoarcem tot la nevoia de a vindeca fiecare la el pentru ca tot ce înseamnă bagaj, rană, vulnerabilitate să nu se ducă la copiii noștri și să nu mai facă din noi potențiale victime pentru persoane cu alte răni emoționale.

Poate că Dumnezeu l-a trimis pe Andrew Tate să ne ajute să închidem un cerc. Dacă Dumnezeu există, poate că ne-a luat până acum cu binișorul și n-am înțeles. Cine poate ști? Ce e sigur e că nu începi să cureți până nu devine greu. Până nu înveți lecția, ea se va tot repeta.