Pantofii mei. Prăbușirea pe linia de tramvai și alte aventuri șoc. Iubirea mea de bunic și educația financiară de sărac

Mi-am luat pantofi. Am așteptat salariu ca să-mi cumpăr pantofi. Am dat vreo 300 de lei acum vreo trei ani. Erau ca ai lui bunică-miu. Cu talpă de talpă, de piele și cu un model care-mi învelea și mângâia piciorul. Eram un domn. Apoi, un timp m-am întors la teniși. Când m-am hotărât să redevin domn, mi-am pus pantofii și am căzut în trei zile pe linia de tramvai cu ei. De atunci, i-am refăcut de câteva ori. Dar problema este că refacerea lor mă costa. Acum deja aș fi cumpărat 2 perechi. Dar nu mă îndur să-i arunc. Ce mă fac? Am devenit orb, dependent. Unii de droguri, alții de ecleruri, eu de pantofii mei. Ce fac? Investesc, îi repar sau îi arunc? Articol în care veți vedea că nu Obiectele contează pe piață, ci investiția… sufletească.

Mi-au căzut cu tronc. I-am văzut la magazin. Dar n-aveam bani. Am așteptat salariu și i-am făcut ai mei. Câteva luni mi-am pus târlicii mei, tenișii, era vară, dar toamna mi-a amintit de orbirea mea, de pantofii mei. I-am încălțat. Eram ca un cocoș, ca un domn. Mândru nevoie mare. A durat 2-3 ore cocoșeala. Am căzut de nu m-am văzut pe linia de tramvai. Nu am ridicat piciorul destul și vârful mi s-a lovit de șină și lat am fost. Nu trecea tramvaiul 5, iar o mașină a oprit la 2 centimetri de mine. M-am adunat năuc. Am mers pe străduțe cu rușine. Mi-am spus: ridică, bă, piciorul, mergi ca omul, nu ca cocoșul! Și ziua a șters răul, indignarea din mine. Iar i-am luat peste 2 zile și tot așa, cocoșește mergând, m-am lovit de o bordură și pantofii și-au desprins talpa.

Parcă-s vii pantofii, mă plimbă ei, mă accidentează. Am blestemat mersul meu cocoșesc, dar mai ales bordurile, drumurile Bucureștiului. Dalele idioate care-s puse – desfundate pe la Unirii și Universitate. Am rămas fără talpă. Durere. După 2 luni mi-a trecut furia și i-am dus la cizmar. Cizmarul mi-a zis că mi-i face. 200 lei. Deci, pantofii mei deja costau 500 lei. Și-i purtasem 5 zile efectiv. Am dat banii, m-am întors în stradă. Iar i-am lovit în vârf, iar s-au tocit, iar i-am făcut să arate de săraci. Iar i-am dat la cismar. Iar 200 ron. M-am psihanalizat deja. Dece fac eu asta? Deci, 700 lei dați pe pantofi pe care i-am purtat, cât?, 7-8 zile în total. Mi-am amintit orbirea cumpărării. Îndrăgostirea de piele, de talpa de talpă, de bunicul meu care își ținea zece ani pantofii și sămbăta și-i îngrijea cu cârpe, cu cremă, cu perii moi.

M-a lovit cocoșeala. Să fiu domn. Mă îndrăgostisem de mine în pantofii ăia. Și așa am mai dat o sută. Deci, 800 ron. Doar pentru că îmi trăiesc viața, necazurile, fericirile, cocoșelile. Nu mă îndur să-i arunc și se uită la mine, și mă cheamă să-i călătoresc. De câte ori ascult de glasul lor, de tot atâtea ori cad, mă împiedic și investesc. E aici o lecție de economie. Investiția demult depășește necesitatea, nevoia. Ce mă fac? Ce să fac? Ieri, zi fără noroi iar i-am luat la cocoșeală și, bineînțeles, iar m-am împiedicat într-o groapă și am luat în vârf și o bordură. Acum dreptul iar e bond în vârf, iar stângul are desprinsă talpa în vârf. În talpa desprinsă are un fir de iarbă. Verde. Ce mă fac? Sunt iar bun de plată: 200 lei, clar. Asta-nseamnă 1000.

Să-i ia naibii de primari care nu fac drumuri drepte. Al dracului cizmar, n-are pic de poezie. Mare bleg sunt! Deci, nu mă îndur să-mi iau o pereche nouă. De ce? Mi se pare scumpă, dar să dau cu țârâita mi se pare ideal.