Party emo in B52: Am intilnit si emoizi fericiti

De parca fenomenul „emo” n-ar fi fost suficient de promovat, dezbatut si adus la stadiul de cliseu, B52 i-a dedicat o noapte pe saptamana. Asa ca o sa mai toc si eu acest subiect povestindu-va cum a fost, cati copii deprimati am vazut si mai ales, de ce am plecat necajita de acolo.

Miercuri seara, 22 octombrie, am fost sub acoperire in B52, ca sa observ pe indelete habitatul emo si ca sa pot rade de ei argumentat. Mi-am modelat un breton ascutit, intr-o parte si care sa-mi diminueze cat mai mult acuitatea vizuala, mi-am tras o esarfa in carouri peste restul de fata, mi-am luat manusi pana la cot, sa nu vada ca am incheieturile neatinse si am incercat sa ma integrez.

Cand colo, in B52, la noaptea emo, nici urma de sange de trist. Emoticoanele mi-au tras teapa si s-au dus sa planga in alta parte, sau ce? Nu inteleg. Nici o lacrima, nici o vena hacuita, nimic. In loc sa se smiorcaie, toti rad si se simt bine alaturi de prietenii lor. Nici macar unul nu sta intr-un colt intunecos, timorat si oftand.

Eu, emo din cap pana in picioare pentru misiunea mea secreta, incep sa ma simt ca un paria in mijlocul multimii vesele. Boemii, hippiotii, rastamanii si restul oamenilor din bar ma privesc ca pe ultimul copil emotional. Stati, nu, eu de fapt nu sunt un emoticon. Plang rar, zau, degeaba niciodata, nu m-am automutilat in viata mea si mi-e frica de intuneric. Ei – nimic, mai au putin si ma arata cu degetul.

Aceasta noapte s-a dovedit a fi o conspiratie impotriva tristilor de pretutindeni, ca sa-si bata si mai abitir joc de ei, saracii. De ce, nene, sa vina oameni normali la singura noastra seara speciala? E atat de nedrept!

Mi-am intrat atat de bine in pielea personajului, incat plec plangand.