Politolog fara bisericute (de Tom Gallagher)

Nici nu s-a racit bine cenusa lui Silviu Brucan, ca inamicii sai deja suna atacul. In paginile Tricolorului, Vadim Tudor mentiona „acest batran evreu sangvinar, dar inteligent” – apreciere de-a dreptul magulitoare avand in vedere sirul invectivelor formulate, de-a lungul anilor, la adresa lui Brucan.

Spre deosebire de „tribun”, Vladimir Tismaneanu a preferat sa ignore existenta celui devenit principalul sau concurent pentru titlul de cel mai consacrat politolog roman. Totusi, necrologul aparut in paginile revistei 22 (nr.

864) demonstreaza ca de fapt domnul Tismaneanu obisnuia sa cugete mai mult la persoana lui Brucan decat s-ar fi putut crede, parerea domniei sale despre cel disparut fiind de asemenea natura incat recenta remarca a lui Vadim devine de-a dreptul caritabil

Lista acuzelor este lunga, iar prezentul sumar unul fragmentar.

Potrivit lui Tismaneanu, Brucan a fost: Un intrigant pe viata si un adept al stangii pana la moarte; un opresor de mare cruzime pe parcursul primelor decenii de comunism; sotul unei „infocate staliniste”, cu mare probabilitate agenta; un pseudoreformator ipocrit – contestarea lui Ceausescu survenind din stricte considerente tipice „vechii garzi comuniste”; artizanul grupului de putere

fesenist si ideologul-sef al acestuia pe parcursul stadiului incipient al FSN; un politolog mediocru; un aparatcic incercand marea cu degetul ideologiei si nicidecum un intelectual dotat cu spirit critic; un adversar al democratiei liberale.

Aparent, domnul Tismaneanu doreste sa-l ingroape pe Brucan de-a binelea si definitiv. Intentia sa va fi mai greu realizabila decat ar putea banui.

Statutul de exeget al Romaniei contemporane, obtinut prin intermediul emisiunilor tv si la care domnul Tismaneanu nu face referire, i-au permis lui Brucan stabilirea unei legaturi cu publicul, astfel incat un numar semnificativ de romani ajunsese sa-i respecte echidistanta si profunzimea analizelor politice.

Daca ar fi fost cu adevarat recalcitrant sau ezitant in materie de comprehensiune democrata, daca in strafundul sufletului ar fi ramas adeptul unor perimate convingeri de stanga, publicul ar fi realizat mai devreme sau mai tarziu farsa si ar fi incetat a-i mai urmari emisiunile.

Din contra insa – Brucan s-a dovedit a fi unul din putinii intelectuali capabili nu doar a capta, dar si de a retine atentia spectatorilor.

Pana la urma, fiecare vedeta intelectuala isi poate asigura audienta dupa minte si suflet – altii isi poarta de grija prin includerea propriilor titluri pe lista de lectura obligatorie din cadrul diverselor domenii de studiu universitar sau prin vehicularea constanta a numelui lor pe micile ecrane si in paginile presei centrale. Brucan nu a fost un astfel de om.

Incepand din 1990, si-ar fi putut cladi un intreg imperiu academic, obtinut in schimbul sustinerii liniei adoptate atunci de Iliescu. A preferat sa nu o faca. In schimb si-a admis public blamabila conduita avuta pe parcursul erei staliniste, retragandu-se demonstrativ si pilduitor din toate functiile detinute in acel ianuarie 1990.

Surprinzatoare (si tardiva) ramane referirea lui Tismaneanu la evenimentele pe care domnia sa prefera sa le numeasca „revolutie”, respectiv de recunoastere a rolului major jucat de Brucan in cadrul acestora. Pana la urma, istoria va judeca daca gestul acestuia din 1987-’89, de contestare a lui Ceausescu, a fost unul oportunist sau nu.

Pariul cu istoria este, nolens-volens, unul cu miza mare si tare ma tem ca indivizi dedicati exclusiv propriei persoane si propriilor interese se comporta totusi diferit.

Brucan i-a facut putine favoruri lui Iliescu in 1990. A criticat dezastruoasa politica economica a acestuia si a militat pentru o deschidere catre Occident lipsita de ambiguitati.

Initiativa de a-i dezvata pe romani sa dea crezare seriei de teorii conspirationiste, incurajandu-i in schimb sa caute si sa discearna explicatii rationale pentru schimbarile politice survenite, a fost nu doar laudabila, ci si de mare impact.

L-a dezaprobat deschis si categoric pe Iliescu in momentul in care acesta a ales sa sustina ultranationalismul, iar in 1995 explica in paginile 22 – care de altfel i-a publicat un numar de articole – motivele pentru care Vadim Tudor era, de fapt, rezultatul unei inventii iliesciene.

Dupa un deceniu pesemne ca sosise timpul ca un asemenea individ periculos sa fie supus, prin pana domnului Tismaneanu, unei adevarate interventii chirurgicale istorico-plastice, operatia survenind in volumul de interviuri Marele soc. Pe cand orientarea de stanga a lui Iliescu este apreciata drept una constructiva, presupusul neomarxism al lui Brucan este condamnabil.

Apoi, Brucan este comparat – in detrimentul sau, fireste – cu Pavel Campeanu, sociolog si politolog cu o opera impunatoare. Data fiind cunoscuta retinere a lui Campeanu fata de Tismaneanu, se poate deduce ca parerea ambilor disparuti va fi fost una in mare masura identica in legatura cu etica profesionala a autorului.

Atat Brucan, cat si Tismaneanu au petrecut ani formativi in SUA. Cel varstnic a plecat stalinist feroce si s-a intors persoana mai vizionara, dispusa la atenuarea controalelor de tip stalinist, capabila sa abordeze capitalismul din unghiuri de vedere noi, deseori ne-critice.

Tismaneanu s-a intors din exil mult mai putin marcat de valorile civice americane – aspect datorat, probabil, lumii academice din SUA, frecvent preocupata de feude ideologice sau atrasa de marxism, uitand de marile valori autohtone.

Acuitatea unor comentarii tv menite a explica populatiei aflate in plina perioada de tranzitie cauzele pentru care resimte dureroasele ei efecte nu scuza nicidecum faptele stalinistului vindicativ. Intuitia imi spune insa ca istoria il va trata mai bland pe Silviu Brucan decat si-o doreste Vladimir Tismaneanu.