Ponta și veșnicele lui probleme de educație
Premierul Victor Ponta declara de curând la televizor că-și va trimite fiul la o școală privată (detalii). Bine, am putea spune, este o “afacere” de familie, omul are printre multele sale calități (prim-ministru, lider de partid, plagiator, copilot, soț, prieten sau dușman) și pe aceea de părinte și că este în fond problema lui cum decide asupra viitorului propriei sale familii. Dar lucrurile nu stau tocmai așa pentru că o persoană publică (și mai ales una de acest nivel) trebuie să fie extrem de atentă la ce fel de mesaje transmite și cu ce conținut simbolic sunt acestea încărcate.
Ponta este de stânga… Luăm dicționarul imaginar al oamenilor politici români din ultimii peste 20 de ani și vedem: Ponta + Stânga = Love! În atare situație nu doar că problema sa cu școlarizarea fiului nu mai este strict o chestiune privată, dar ea capătă conotații ideologice profunde. Întruchiparea stângii românești actuale, fanul nr. 1 al lui Che Guevara (și câte altele), își dă totuși copilul la o private school! Avem câteva curci pe lângă Redacție pe care le-a pufnit râsul… apoi plânsul…
Este totuși destul de limpede că între “copiii mei” și “societatea în general” toți ne-am pune copiii pe primul plan. Să presupunem totuși, de dragul logicii respective, că Ponta își pune copiii mai presus de societate și că își dă copiii la privat pentru că, nu-i așa, le imaginează cel mai bun viitor posibil. Din această afirmație derivă nemijlocit că cel puțin pentru niște copii de prim-ministru școala privată este mai bună decât cea publică. Dar același prim-ministru (și tot logica ne împinge la această frazare) este tocmai cel care răspunde de destinele școlii publice (prin Ministerul Educației din subordinea guvernului, prin politici publice, și așa mai departe). Domnul Ponta recunoaște implicit faptul că sistemul public de învățământ este nașpa. Bun, asta din perspectiva logicii pur formale. Dar tot domnul Ponta vine și spune, în același interviu, că domnia sa nu vede o mare diferență între școala privată și cea publică. Și pentru a para eventualele întrebări (tot logice) care ar urma să se nască, se grăbește să adauge că principalul criteriu de selecție, în cazul fiului său, a fost proximitatea cu reședința. Wow! Prim-ministrul României are probleme de transport și alege să-și trimită copilul la școala de după colț, de unde eventual mai poate da și o fugă acasă în pauză pentru un sandvici mic. E cât se poate de strident, nu cuplează cu niciun fel de argumentație rațională. De ce? Pentru că tot mai apoi, în prelungirea interviului, domnul Ponta pare a face apologia ambiției copiilor din zonele defavorizate (eventual cele rurale), cei care ar fi din start dezavantajați de calitatea educației din zonele lor de proveniență. Cu alte cuvinte, ăștia născuți pe la țară nu au acces la o educație (măcar) de tip Cluj, București ori Timișoara, așa că șansa lor stă în ambiția înzecită de a-și depăși condiția. Ponta numește acest fenomen “micul efect pozitiv” al defavorizării! Copilul premierului nu este în acest context nici pe departe defavorizat. Din contră. Dar copilul premierului nici nu are problemele logistice pe care Ponta le invocă bănuindu-ne pe toți de naivitate. Copilul primului-ministru, să o spunem direct, nu merge la o școală publică pentru că:
– cei mai mulți copii de politicieni români merg la școli private!
– în școlile private din România se formează adevăratele rețele ale burgheziei politice și economice de mâine (copiii aceștia, mulți dintre ei, vor constitui rețeaua prieteniei de mâine nu în virtutea relațiilor părinților lor, ci, din contră, foarte efectiv, ca personaje care frecventează încă de la vârste fragede aceleași medii… să numim asta “fildeșisizare”)
– există la acest tip de oameni ideea că banul îți aduce implicit calitate (și dacă tot îl ai, dom’le, e bine să-l cheltui: pe principiul “dai un ban, dar știi că face”)
– Ponta chiar nu are cum crede în sistemul de învățământ românesc, cel care i-a permis lui să ajungă până la titlul de Doctor fără a mișca foarte mulți neuroni sau fără a avea măcar o minimă apreciere pentru deontologia academică (tema plagiatului este deja o pată de ketchup, cafea, prenadez, vopsea și vin roșu, toate laolaltă, pe haina destinului său)
– în fine – și acesta este argumentul cel mai credibil, și pe care ar fi fost totuși indicat să-l folosească -, este o chestiune de securitate a familiei (ar fi putut foarte lejer să invoce acest lucru și poate că o parte dintre noi am fi zis: da, omul nu dorește ca ai săi urmași să aibă parte de rele tratamente de pe urma gesturilor/ activității publice ale/ a părinților săi)
Tot Victor Ponta se grăbește să adauge că școala pe care a țintit-o, așa privată cum este ea, nu este totuși dintre cele mai scumpe. Omul miroase (cu nasul său de politician de top – atenție, nu e judecată de valoare) că tema școlii private atrage după sine întrebări legate de proveniența banilor, balanța dintre veniturile sale ca prim-ministru și taxa anuală de școlarizare a progeniturii și așa mai departe. Însă faptul că nu este foarte scumpă (lăsăm la o parte că asta îi lasă rece pe cei mai mulți oameni care abia își permit să le cumpeere penare și caiete propriilor copii la început de an școlar), nu înseamnă că nu este scumpă. Comparativ cu sistemul educațional public, GRATUIT, orice școală privată este foarte scumpă! Fără a comenta prea mult pe marginea calității sistemului educațional românesc în ansamblu (e altă temă care ar merita a fi tratată separat), putem totuși afirma că școlile private din România nu sunt totuși cele mai credibile pe acest indicator (spre deosebire de cele americane, de exemplu). Dar să zicem că la nivel de școală primară și licee (cel puțin), există încă școli “germane”, “franceze”, “engleze” (etc.) de unde odraslele pot măcar ieși (cel puțin teoretic) cu mici avantaje legate de limbile străine vorbite, competențe IT, experiențe de interacțiune cu străinătatea și câte altele… lucruri pe care școlile publice, oricât de bune ar fi (și par a fi în general mai bune decât cele private) nu le pot încă oferi în România la standarde occidentale.
Chestiune ideologică, în încheiere:
Când ai un prim-ministru socialist (așa cum pozează Ponta), a veni și a spune că nu-mi dau copilul la școală publică, ci la una privată, este cu adevărat o declarație zdrobitoare de sinapse. Ce mesaj transmite acest stângist autodeclarat celor care i-au ales colegii de partid în parlament pe considerentul naiv că băieții ăștia sunt întruchiparea solidarității, egalității de șanse, echității sociale în genere? În fond transmite mesajul foarte simplu și de care încă nu suntem pe deplin conștienți, că în România stânga și dreapta sunt doar conserve ligvistice vidate de conținut, că de fapt metafora/ ficțiunea aceasta “stânga-dreapta” nu este decât un cadru general, lejer, lax în cel mai pur sens, și strict formal, de împărțire a jocului politic și că pe fond, acolo unde începe adevăratul exercițiu existențial, adică atunci când oamenii aceștia botezați politicieni trebuie ei înșiși să trăiască pe baza modelelor pe care le propăvăduiesc, trădează cauza. Nici mai mult, nici mai puțin! Așa că Victor Ponta nu doar că nu mai are credibilitate prin plagierea ordinară a propriei teze de doctorat, dar mai distruge cu maxim cinism și bruma de credibilitate pe care sistemul educațional public o mai avea: mai întâi prin toate manevrele cu acele comisii academice menite să-l scoată basma curată, iar mai apoi, prin afișarea aceasta ostentativă și obscenă a viziunii asupra parcursului educațional al urmașilor săi. Argumentele sale sunt penibile în cel mai bun caz. Ele nu fac decât să trădeze faptul că omul e totuși conștient (deci cinic) de contrastul flagrant în zodia căruia se află în fiece secundă. Stânga românească pare cel puțin pe acest caz concret un banc sec despre hoți și proști…
PS: e posibil totuși să fie sincer neprihănit în aceste subiecte iar domnul Victor Ponta, mare adept al mimetismului, să fi copiat întocmai, fără să interiorizeze, modelul colegilor-părinți din viața politică românească (sic). În oricare dintre situații, e penibil!
INTERVIURILE HotNews.ro