Povestea insurectiei din Varsovia la 70 de ani (1944-2014)

Insurecția din Varșovia, în vara anului 1944, rămâne și astăzi unul din acele episoade dramatice ale celui de-Al Doilea Război Mondial care, citit într-o cheie onestă, deschide o cutie plină de întrebări, dar și de revelații, asupra celor petrecute în timpul conflagrației. Anul acesta se împlinesc șapte decenii de la acel fragment al disperării poloneze, tentativa plină de curaj a Armatei Teritoriale (mișcarea polonă de rezistență) de a pune capăt prin foc și sacrificiu total unei tiranii (nazistă) și împiedicarea instaurării alteia (stalinistă). Este o poveste despre patriotism, dar mai mult decât atât, este una a opțiunilor-limită, a trăirilor complete și decisive.

Insurecția a izbucnit pe 1 august 1944, în momentul retragerii naziste și al apropierii de Varșovia a Armatei Roșii. Dorința de a elibera capitala înainte de sosirea sovieticilor și de a proclama un stat suveran și independent a fost un element fundamental în această decizie eroică a rezistenței. Deși existau suficiente diferende chiar între liderii polonezi ai mișcării, revolta s-a produs în cele din urmă pe fondul peisajului dezolant al politicii internaționale din acel moment. Până prin luna septembrie, sovieticii i-au lăsat pe insurgenți să ducă singuri povara rebeliunii împotriva naziștilor pe cale de a se retrage. Istoriografia subiectului este de multe ori complicată de scopuri și informații selective. Important de precizat totuși, din capul locului, că luptătorii din rezistența polonă nici nu au denumit mișcarea drept “Revolta Varșoviei” (sau InsurecțiaVarșoviei), ci “Bătălia pentru Varșovia”. Dacă vrem, o bătălie decisivă pentru identitate națională. Orașul a fost complet distrus, dar dacă această acțiune nu ar fi avut loc, așa cum mărturisea unul dintre participanții activi, “generațiile viitoare ale națiunii poloneze și alte state și națiuni, ne-ar fi considerat lași, s-au ar fi spus că al nostru curaj ne-a părăsit într-un moment decisiv.”

Conflictul deschis a izbucnit, cum spuneam, pe 1 august, între forțele germane (cu o capacitate reală de două ori mai mică decât ceea ce se preconiza), răspândite prin tot orașul, și Armata Teritorială poloneză, la fel de dispersată și vag înzestrată cu capacități de luptă. Germanii au fost inițial luați prin surprindere, dar pe 5 august, o unitate SS, încropită în pripă și din condamnați germani și dezertori ai armatei sovietice, a năvălit în suburbiile vestice ale Varșoviei sub comanda lui Erich von dem Bach (unul din generalii favoriți ai lui Hitler), omorând tot ce-i ieșea în cale, femei, copii, bătrâni: circa 35.000 de victime doar în acea zi de 5 august (la sfârșit, această contabilitateamorții avea să rețină 150.000 de civili uciși, 165.000 de persoane trimise în lagărele de concentrare și 350.000 de persoane obligate la strămutare). În pofida acestui contraatac oribil și sângeros, insurgenții au rezistat și au continuat să hărțuiască nucleele naziste în toate sectoarele. Interesantă rămâne în acest context și reacția Aliaților. Dintre ei, se pare că doar Churchill ar fi insistat mai hotărât ca Forțele Aeriene Regale (celebrele RAF) să acorde sprijin insurgenților. Apropierea Armatei Roșii a ajutat insurgenții exclusiv(!) în măsura în care germanii percepeau tactic și militar iminența acestui pericol. Însă în realitate, cum anticipam mai sus, sovieticii s-au oprit la hotarele varșoviene și i-au lăsat/ așteptat pe polonezi să cadă eroic în acest gest disperat de respingere a oricărei ocupații.

A existat o singură misiune americano-britanică de aprovizionare a insurgenților, dar naziștii au reușit să pună mâna destul de rapid pe aceste provizii. Practic, polonezii erau, cum fuseseră încă de la bun început, pe cont propriu. Demn a fi consemnat rămâne și ordinul lui Stalin din 22 august 1944 prin care NKVD-ul primea mână liberă pentru a aresta orice insurgent care i-ar fi căzut în cale. Până la mijlocul lunii septembrie, naziștii începuseră să se retragă mai serios, iar poliția politică sovietică a trecut la operațiuni deloc diferite de cele efectuate de SS la doar câțiva kilometri mai încolo. Generalul Bór (pe numele real, Tadeusz Komorowski), cel care declanșase insurecția varșovienilor, a capitulat pe 3 octombrie, iar naziștii au continuat să distrugă Varșovia din temelii pe parcursul următoarelor luni de zile. Cu toate acestea, Germania a recunoscut insurgenților capturați statutul de prizonieri de război (nu aceeași soartă o vor avea cei căzuți în ghearele NKVD-ului). Nuclee de rezistență au continuat însă să fie active pe tot teritoriul Poloniei ocupate. Komorowski a fost internat în Germania până la sfârșitul războiului, la Oflag IV-C, unul din lagărele naziste pentru ofițeri capturați în timpul conflagrației (după război și eliberarea sa, a condus un guvern polonez din exil, la Londra, și a continuat să fie activ în cercurile emigrației poloneze din Marea Britanie).

În măsura în care aliații occidentali n-au avut practic niciun răspuns coerent la strategia lui Stalin de a acapara Polonia într-o viitoare etapă postbelică, prin manevre specifice, insurgența varșoviană a fost un gest, privit retrospectiv, mai degrabă sinucigaș. Stalin refuzase să permită Aliaților utilizarea aerodromurilor rusești pentru a-i ajuta în vreun fel pe cei din Varșovia. Pe de altă parte, Roosevelt nu s-a arătat niciodată prea dornic să lanseze operațiuni de asistență într-un teatru de operațiuni în care rușii aveau preeminență. Adițional, existaseră înțelegeri între americani și sovietici privind folosirea de către cei dintâi a unor baze militare pe teritoriu sovietic, în alte scopuri (de ex: vezi planul atacării Japoniei via Siberia), iar Roosevelt era adeptul unor relații constructive cu Stalin inclusiv în perspectiva unei geografii a păcii postbelice. În acest context, mulți s-au grăbit chiar să-l acuze pe Churchill de a fi încercat să forțeze mâna americanilor privind o intervenție de tip asistență în Polonia.

Când, în cele din urmă, sub diferite presiuni, americanii au solicitat pe un ton mai convingător rușilor să le permită utilizarea aerodromurilor pentru asistență în Varșovia, s-au lovit de refuzul destul de categoric al sovieticilor care invocau faptul că ceea ce se petrecea în capitala polonă era pur și simplu o afacere aventuroasă în care Kremlinul nu avea de gând să se implice (era limpede: după un eventual raid al forțelor aeriene americane, acele avioane ar fi avut nevoie să aterizeze în teritoriul ocupat de Armata Roșie).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro