(Presa internationala) 30 de ani de la aparitia walkmanului – de ce nu suntem fericiti?

Anul acesta, pe 1 iulie, se vor implini 30 de ani de la aparitia primului walkman Sony. Intr-un articol din „Daily Mail”, prozatorul A.N. Wilson se intreaba: „E posibil ca, inventand ceea ce parea un nou gadget minunat care ne va imbunatati tuturor vietile, Sony sa fi creat unul dintre cei mai mari paraziti ai existentei urbane?”

Wilson comenteaza: „Cu una din chestiile alea infernale varate in cap, esti literalmente surd la nevoile altora si n-ai nici o idee ce pacoste reprezinti. Incuiat in propriile tale alegeri muzicale, nu poti sa auzi nimic din ceea ce ti se spune si devii foarte repede insensibil la faptul ca urme ale zgomotului tau dau navala peste calmul si linistea oricui ar alege sa calatoreasca fara fire la urechi”.

Mai nou, iPod-ul te face complet dependent de cutiuta cu casti: pe langa muzica, acum poti urmari oriunde te-ai duce si filme, iar pe iPhone poti folosi o gramada de aplicatii insidioase: de la jocuri la email, la iexplorer si la yahoo mess. Pentru cei „cu firele-n cap” nu pare a mai exista nici o scapare din oazele de izolare in care singuri si de bunavoie s-au varat.

Aceste device-uri, arata Wilson, sunt opusul adezivului social – ele ii arunca pe cei care le folosesc pe o alta planeta, in urmarirea „hedonismului privat”, a „placerilor solitare”. Walkmenul e, asadar, un „indiciu al separarii specifice pentru ceea ce numim o societate fragmentata”.

Am vazut si eu cum prietenii mei care folosesc iPhone-uri devin tot mai dependenti de acestea. Ele inlocuiesc lectura ziarelor si a cartilor in metrou sau in autobuz si, cu timpul, inlocuiesc cu totul ziarele si cartile. Cand obisnuinta batatoreste sinapsele, gadget-urile tind sa inlocuiasca si conversatiile intre prieteni, si miscarea, si tot. Ca niste zombies, oamenii cu iPhone-uri umbla pe strazi cu mintea captiva in ecranul telefonului. Ai crede ca si drumul il vad tot prin cutiuta cu fire si ca in curand vor respira, isi vor comanda muschii si se vor hrani tot pe acolo.

Pe de alta parte, A.N. Wilson se plange ca, in Marea Britanie, bazaitul castilor ii deranjeaza pe ceilalti calatori din „zonele linistite”: „Multi pasageri cred ca ei calatoresc in liniste pentru ca in urechile lor surde sunt infipti bumbii aceia”. Ce n-as da sa am si eu asemenea tovarasi insensibili de calatorie! Dl Wilson ar trebui sa incerce experienta metroului bucurestean, unde afisele educative cu „muzica se asculta la casti” par a fi scrise doar pentru surzi si pentru orbi.

Citeste si comenteaza pe Blog de jurnalist cultural.