Primejdia dosariadei (de Miron Damian)

Joia trecuta, un articol din „Evenimentul zilei“ o trecea pe Mona Musca din rindul turnatorilor in cel al agentilor de influenta si sefilor de retea. Articolul se baza pe marturiile unor fosti ofiteri ai Securitatii.

CNSAS a pierdut initiativa deconspirarii in favoarea presei. Procesul a dobindit astfel o bine venita expunere publica, a cistigat dramatism si vigoare, si pare ca si-a pierdut capul. Articolul din „Evenimentul“ este probabil cel mai bun indiciu. Indraznind sa-l critic, risc sa fiu acuzat ca o apar pe Mona Musca si atentionat ca dezvaluirile ar putea sa fie perfect reale.

Problema sta insa in alta parte. Vad ca zilele astea s-o aperi pe „Dana“ a devenit ceva ingrozitor. Totusi, nu acesta e motivul criticii mele. Era pe undeva de asteptat ca, de la a o trata pe colaboratoarea Securitatii Mona Musca la fel de virulent ca pe un securist cu acte in regula, sa se ajunga la a o suspecta ca a fost intr-adevar asa ceva.

A luat doar un pas trecerea de la una la alta, unul mic pentru presa, unul teribil pentru procesul de deconspirare. E ca si cum cineva ne-a zgiriat un obiect de arta – un tablou de pret, de exemplu -, iar in replica, cuprinsi de indignare, noi am luat tabloul respectiv si i-am dat cu el in cap. Cineva ar putea spune ca o astfel de pedeapsa violenta este justificata fata de vinovat.

Tot ce spun aici este ca nu e deloc justificata, nu e nici macar rationala fata de obiect.

Care era obiectul deconspirarii, scopul procesului? Isi mai aminteste cineva? De ce a fost considerat atit de pretios incit gresitii lui sa fie atacati cu atita furie? Deconspirarea urmarea doua teluri. Primul, toti care au servit fosta Securitate sa inceteze sa mai aiba influenta in viata publica.

Or, iata, folosim acesti oameni ca surse de autoritate; si nu in orice domeniu, nu, cu o ironie sinistra, fosti securisti anonimi au devenit acum mari deconspiratori. Al doilea, sa cunoastem adevarul in aceasta privinta. Or, iata, ne folosim de cel mai mare inamic al acestuia. Nu ma refer la absenta adevarului, nu vorbesc nici macar de minciuna, ci de amestecul lor.

Si inca acel soi ticalos care nu te lasa sa stii nici macar daca si cit e adevar si cit e minciuna. Ma refer la suspiciune. Asta era noima fundamentala a deconspirarii. Sa inlocuim banuiala generalizata ca oricare dintre noi ar putea fi un fost securist sau colaborator, cu certitudinea ca unul sau altul chiar a fost. Sa stim, nu sa suspectam. Se pare insa ca unii nu pot trai fara suspiciune.

Astfel, daca dezvaluirile vor fi confirmate, nu pot decit s-o felicit de pe-acum pe autoarea articolului. A reusit sa demonstreze ceea ce unii dintre noi nu vrem sa admitem, pe semne dintr-o incapatinare ridicola. Anume, ca suspiciunea poate fi la fel de buna ca adevarul; si ca, la o adica, fostii securisti se pot dovedi oameni de incredere.