Programul spațial iranian, o prioritate pentru actualul regim

​Miercuri, 06 decembrie 2023, o rachetă iraniană Salman a lansat, pe o traiectorie parabolică (suborbitală), o bio-capsulă, care a ajuns până la 130 km altitudine. Această bio-capsulă este proiectată să transporte animale, însă nu este clar dacă la bordul capsulei lansate în 06 decembrie au fost sau nu animale. În 2013, Iranul a trimis, de două ori, câte o maimuță în spațiu, însă este greu de spus dacă misiunile respective s-au încheiat cu succes.

O altă tentativă, din 2011, a eșuat. După 2013, programul de zboruri spațiale cu animale la bordul unor capsule a fost slab finanțat și în cele din urmă abandonat, dar actuala administrație de la Teheran pare mai interesată de acest tip de proiecte spațiale. Eisa Zarepour, actualul ministru al comunicațiilor din Iran, a declarat recent că țara sa intenționează să trimită un echipaj pe orbită în anul 1407 (2028-2029 în calendarul gregorian). Iran nu este deloc străin de misiuni spațiale reușite, însă a fost marcat și de eșecuri și de perioade în care a fost subfinanțat. Să vedem în continuare o scurtă istorie a programului spațial iranian.

În 2009, Iran devine a noua națiune capabilă să lanseze independent sateliți proprii

În 2009, Iran devine a noua națiune capabilă să lanseze independent sateliți proprii: o rachetă Safir-1 de producție proprie avea să lanseze în 2 februarie 2009 satelitul Omid, concomitent cu cea de-a 30-a aniversare a Revoluției Iraniene din 1979, după ce, cu câteva luni înainte, Iran reușea primul zbor orbital, dar fără un satelit funcțional la bordul treptei superioare a rachetei Safir-1.

Agenția Spațială Iraniană (ISA) este fondată în 2004. Înainte de Safir, iranienii foloseau un propulsor în două (ulterior trei) trepte cu combustibil lichid, Kavoshgar, pentru zboruri suborbitale, care putea ajunge până la 200 kilometri altitudine, dar nu era suficient de puternic pentru a ajunge pe orbită. Kavoshgar este derivată din racheta balistică Shahab-3, la rândul ei de inspirație nord-coreeană (Nodong-1) și folosit în ultimii ani pentru diverse teste suborbitale (de astfel colaborarea dintre Iran și regimul de la Phenian în acest domeniu este una binecunoscută). Kavoshgar-1 zboară pentru prima dată în 4 februarie 2008, pe o traiectorie suborbitală, urmată de Kavoshgar-2 în noiembrie 2008. Program spațial iranian este finanțat generos, pentru că se consideră că acesta contribuie la prestigiul țării, așa că este o prioritate pentru regimul de la Teheran.

Safir-1 a fost lansată pentru prima dată în 17 august 2008 de la baza „Imam Khomeini” din Semnan, însă se pare că nu avea nici un satelit la bord

Safir-1 a fost lansată pentru prima dată în 17 august 2008 de la baza „Imam Khomeini” din Semnan, însă se pare că nu avea nici un satelit la bord. Chiar și dacă ar fi avut, acesta ar fi fost distrus de explozia care a avut loc la scurt timp după lansare, deși surse oficiale iraniene spun că zborul suborbital a fost un succes, chiar dacă nici un stat terț nu a putut detecta un satelit plasat pe orbită. A fost doar un test, pentru că a doua lansare Safir avea să plaseze primul satelit iranian pe orbită, în 2 februarie 2009. Omid nu era însă un satelit foarte complex: un cub cu latura de 40 de centimetri, cântărind doar 27.3 kilograme.

La fel ca Sputnik, acesta conținea doar un transmițător radio, cu care oficialii de la Teheran putea dovedi relativ ușor că satelitul lor a ajuns pe orbită (deși nu era necesar acest lucru, SUA are radare care poate detecta orice satelit orbital care este mai mare decât o minge de tenis). În 25 aprilie 2009, satelitul Omid revine distructiv prin în atmosfera Pământului, după ce își încheie misiunea; bateriile de la bord se consumaseră în jurul date de 20 februarie. A parcurs peste 700 de orbite terestre joase (246 x 377 km), la o înclinație de 55.5 grade.

În 3 februarie 2010, la bordul rachetei Kavoshgar-3 ajung în spațiu, într-un zbor suborbital, un șobolan, două broaște țestoase și câțiva viermi, într-o bio-capsulă, adică o capsulă capabilă să mențină în viață formele de viață de la bord, dar nu suficient de avansată pentru a găzdui un astronaut.

După succesul lansării satelitului Omid, Iranul a început să lucreze la dezvoltarea unei noi generații a rachetei Safir (denumită Safir-B), capabilă să urce încărcături de două ori mai grele pe orbită. Pentru acest lucru s-au folosit două boostere cu combustibil solid atașate rachetei principale. În 15 iunie 2011, o rachetă Safir-B1 transportă pe orbită (236 x 299 km) al doilea satelit iranian, Rasad-1, care a avut o masă de 15.3 kilograme. Dotat cu panouri solare pentru generarea electricității, Rasad-1 funcționează timp de 3 săptămâni, timp în care este folosit pentru observarea suprafeței terestre, având la bord o cameră cu o rezoluție de 150 metri/pixel. În 6 iulie 2011, Rasad-1 își încheie misiunea și se dezintegrează în atmosfera Pământului.

Iranienii îmbunătățesc și mai mult racheta Safir (construind variante 1-B) și în 3 februarie 2012 lansează satelitul Navid (Navid-e-Elm va Sana’t)

Însă racheta Kavoshgar nu este uitată și este folosită de Iran pentru a încerca să lanseze o nouă bio-capsulă cu o maimuță spre orbită. Un test are loc în 11 martie 2011, când o rachetă Kavoshgar-4 lansează o capsulă fără ocupant. Din păcate, lansarea Kavoshgar-5 din septembrie 2011, în care se afla și o maimuță, este un eșec și mamiferul nu supraviețuiește.

Iranienii îmbunătățesc și mai mult racheta Safir (construind variante 1-B) și în 3 februarie 2012 lansează satelitul Navid (Navid-e-Elm va Sana’t), care avea o masă de 50 de kilograme. Navid este folosit timp de 2 luni, pentru monitorizarea dezastrelor naturale și pentru observații meteorologice, până în 1 aprilie 2012. Prima imagine primită de la Navid a fost în 8 februarie 2012, la 5 zile după lansare.

Urmează trei lansări eșuate pentru Iran, neconfirmate oficial, în 23 mai 2012, 1 octombrie 2012 și 20 martie 2014. Primele două tentative erau pentru lansarea noului satelit Fajr iar cea din 2013 trebuia să pună pe orbită satelitul Tadbir, o variantă evoluată a lui Navid. Acesta ar fi ajuns pe orbită dacă treapta superioară nu s-a oprit cu câteva secunde mai devreme, ceea ce e transformat tentative orbitală într-un zbor suborbital.

În cele din urmă, în 2 februarie 2015, Iranul lansează satelitul Faj

În cele din urmă, în 2 februarie 2015, Iranul lansează satelitul Fajr (50 kilograme, Safir poate urca în spațiu maximum 60 kilograme), la exact 6 ani după primul succes orbital iranian. Fajr a rămas pe orbită timp de 23 de zile.

În paralel în Iran continuă și programul Kavoshgar și Iranul afirmă că în 2013 a lansat de două ori câte o maimuță în spațiu, în două zboruri suborbitale din 29 ianuarie și 14 decembrie 2013, însă informația nu a putut fi verificată de o sursă externă Iranului. Pentru astfel de zboruri, Iranul folosește bio-capsula Pishgam, care urma să fie adaptată pentru a putea transporta și persoane în spațiu, în viitorul apropiat (până în 2019 pe orbită și până în 2025 pe Lună, conform declarațiilor oficiale de la Teheran din acea perioadă, termene care evident că nu au fost atinse).

Agenția Spațială din Iran a prezentat în 2010 noul său propulsor, Simorgh, care în 2016 a efectuat primul său suborbital, urmat de un eșec un an mai târziu. Simorgh poate urca un satelit de 60-100 de kilograme până la o altitudine de 500 km. După Simorgh, agenția spațială iraniană plănuiește să construiască o rachetă mai puternică, Qoqnoos, despre care însă nu se cunosc prea multe detalii.

Pentru 2019 au avut loc trei lansări, însă toate trei s-au soldat cu un eșec.

Pentru 2019 au avut loc trei lansări, însă toate trei s-au soldat cu un eșec. În 15 ianuarie, satelitul Payam este distrus când a doua treaptă a rachetei Simorgh suferă o problemă tehnică, al doilea eșec consecutiv pentru Simorgh. Câteva zile mai târziu, în 7 februarie, o rachetă Safir 1-B nu reușește să urce pe orbită satelitul Dousti, iar în 29 august 2019, un satelit american de spionaj a fotografiat o rampă de lansare avariată în urma unei explozii recente: se pare că o rachetă Safir era pregătită pentru zbor cu satelitul Nahid-1, dar în timpul alimentării cu combustibil s-a produs o deflagrație care a distrus racheta și a avariat rampa de lansare (imaginea obținută de satelitul american a fost făcută publică de Donald Trump, care aparent nu s-a consultat cu consilierii săi înainte să facă acest lucru, imaginea fiind ulterior retrasă, pentru că ar fi relevat detalii cu privire la performanțele sateliților americani de spionaj).

În 9 februarie 2020 la ora 15:48 UTC, o tentativă de lansare a satelitului Zafar-1 s-a încheiat cu un nou eșec al rachetei Simorhg. Inițial racheta a părăsit rampa de lansare și prima treaptă s-a separat corespunzător, la 105 secunde după lansare, separare urmată imediat de aprinderea celei de-a doua trepte. Conul protector s-a desprins 18 secunde mai târziu. Satelitul trebuia să ajungă la o altitudine de 530 km și o înclinație orbitală de 56 de grade, însă treapta secundară a reușit să-i imprime o viteză de doar 6.533 km/s, față de 7.4 km/s cât ar fi fost necesar pentru înscrierea pe orbită. Astfel, satelitul a ajuns la o altitudine maximă de 541 km, după care a revenit balistic spre Pământ. Impactul cu Oceanul Indian a avut loc 25 de minute mai târziu, la 6400 km de Semnan.

În 22 aprilie 2020, programul spațial iranian intră într-o nouă fază: armata iraniană anunță lansarea cu succes a satelitului Noor, folosind o rachetă nouă, Quased

Este primul satelit militar iranian, care probabil își are originile în programul spațial al armatei, unul derulat în paralel cu cel civil (al agenției spațiale iraniene) și folosit cel mai probabil pentru observații optice (deși dimensiunile reduse îi limitează performanțele).

Qased este derivată din racheta balistică cu rază medie de acțiune Shahab-3 (cu combustibil lichid, derivată la rândul ei din racheta nord-coreeană Nodong-1), care a fost modificată pentru a primi o treaptă secundară Salman (cu combustibil solid, anunțată public în februarie). Spre deosebire de celelalte lansări care au avut loc de la centrul spațial Khomeini din Semnan, lansarea inaugurală Quased a avut loc de la o bază militară din Shahroud, iar satelitul a ajuns până la 426 km altitudine. Alte două lansări Qased au loc în 8 martie 2022 și 27 septembrie 2023, urcând pe orbită sateliții militari Noor-2, respectiv Noor-3.

Programul spațial iranian se află în probabil cea mai efervescentă perioadă a sa: din activitatea din ultimul timp este clar că reprezintă o prioritate pentru actualul regim, pentru că un program spațial de succes nu oferă doar prestigiu internațional, dar și tehnologie militară (sateliți de spionaj și rachete balistice intercontinentale). Lucru evident mai ales din faptul că acum există ramură militară explicită, care se pare că este mai de succes decât programul spațial civil. Iran este departe de momentul în care va putea trimite un om pe orbită, însă asta nu înseamnă că nu își va dezvolta în viitorul apropiat lansatoare, propulsoare și sateliți de nouă generație, mai performanți decât cei pe care îi are în prezent.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro