Pseudo-semetie patriotica si amatorism politic (de Alexandru Lazescu)

Doar cu citeva luni inainte de sfirsitul anului 2006 inca se mai faceau pronosticuri la Bucuresti: intram sau nu in Uniunea Europeana in 2007 ? Semnalele neoficiale de la Bruxelles dadeau varianta optimista drept cea mai probabila dar nimeni nu putea garanta suta la suta ca asa se va si intimpla pina la urma.

Realitatea e ca in final au prevalat consideratiile politice in dauna celor de ordin tehnic. La momentul respectiv Uniunea nu era deloc in cea mai buna „stare de functionare”.

Cu tratatul constitutional blocat si cu procesul de extindere inghetat Bruxelles-ul nu avea in nici un caz nevoie de complicatiile suplimentare pe care aminarea aderarii Romaniei si Bulgartiei le-ar fi introdus cu siguranta.

Insa nu era un secret pentru nimeni faptul ca dincolo de imperativele politice daca ar fi fost intrebati doar expertii de la Comisia Europeana aderarea celor doua tari ar fi fost sigur aminata. Doar cu ajutorul unor mari presiuni de la Bruxelles reusea Monica Macovei sa obtina un sprijin palid de la guvernul Tariceanu pentru reformele din justitie.

Sprijin care s-a si evaporat de altfel imediat dupa aderare cind si Monica Macovei a fost eliminata din cabinet, fiind inlocuita de Tudor Chiuariu, unul dintre cele mai controversate, unii ar spune chiar caraghioase, personaje de pe scena politica autohtona.

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca daca ar fi fost nevoie de organizarea unor referendumuri in tarile membre ale UE pentru a valida tratatul de aderare a celor doua tari sansele noastre ar fi fost practic egale cu zero.

Nimeni nu si-a facut iluzii atunci si nu-si face iluzii nici acum in privinta situatiei reale din Romania, fie ca e vorba de starea sistemului de justitie fie ca e vorba de calitatea administratiei la nivel central si local.

In ciuda acestor lucruri evidente majoritatea politicienilor, in frunte cu liderii liberali, se comporta de parca pe 1 ianuarie 2007 s-ar fi nascut, ca din spuma marii, o alta tara, o alta administratie publica, un alt sistem de justitie, o alta clasa politica. Toate performante, in perfecta stare de functionare.

Brusc guvernatii sar ca arsi si se declara de-a dreptul indignati ori de cite ori sint confruntati cu observatii privind privind situatia interna, mai ales atunci cind se face trimitere la coruptia la nivel inalt sau la promovarea unor initiative legislative de genul celor care au atras recent criticile ambasadorului Nicholas Taubman.

Cei care cu doar trei-patru ani in urma nu doar aplaudau la scena deschisa ci isi si consolidau propriul capital politic pe seama declaratiilor dure facute atunci la adresa guvernului condus de Adrian Nastase de fostul ambasador american Michael Guest, de catre cel al Marii Britanii sau de fostul sef al Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti, Johnatann Scheele, sint acum profund alergici la orice critici formulate de oficiali straini.

Reactia lui Bogdan Olteanu fata de declaratiile facute de dl. Taubman e in primul rind expresia acestui tip de inghimfare plina de suficienta a unor personaje care par sa-si fi pierdut cu totul nu doar busola morala ci si pe cea intelectuala.

Care par sa-si fi pierdut complet capacitatea de a gindi in termenii unei minimale inteligente politice imediat dupa ce s-au vazut propulsati peste noapte in pozitii de putere si influenta de prim rang.

Daca administratia instituita in trecut de PSD ar putea fi caracterizata drept una in care dominante erau coruptia, senzatia impunitatii si confiscarea aparatului de stat, absorbtia sa de catre cel de partid, guvernarea PNL de astazi lasa impresia unei uriase improvizatii institutionale in care imprejurarile au adus la pupitrul de comanda o armata de pusti pe cit de nepregatiti pentru ceea ce au de facut pe atit de plini de ifose.

Daca mai ales in ultimii ani pesedistii se chinuiau sa-si acopere urmele afacerilor de care beneficiau ei si clientela lor politica si sa mimeze la nivel formal respectarea regulilor „copii teribili” ai actualei guvernari nici macar nu se mai obosesc sa o faca. Afacerile lor se deruleaza fara prea multa fereala, la lumina.

Gafele lor nu sint niciodata indeajuns de mari pentru ca vinovatii sa trebuiasca sa plateasca vreun pret. Cazul Remes e o mare exceptie, pentru ca situatia in care se ajunsese nu lasa loc de altceva. In rest, indiferent de gravitatea unor gesturi sau declaratii cu consecinte negative majore pe plan intern sau chiar extern, nimeni nu a avut nimic de platit la nivel politic.

Stau marturie o serie intreaga de exemple, de la Tudor Chiuariu la Adrian Cioroianu. Iar toti cei care indraznesc sa-i critice sint repede etichetati in fel si chip, acuza suprema fiind aceea de oameni vinduti lui Basescu. E vorba de o tehnica a diversiunii de altfel destul de primitiva.

In loc de a discuta cum e posibil ca Parlamentul sa adopte prevederi legale de tipul celor prin care persoanele a caror telefoane urmeaza a fi puse sub urmarire trebuie informate in prealabil mutam repede discutia cu aprinsa „indignare patriotica” catre ideea ca e scandalos ca un ambasador american sa-si permita sa ne dea lectii.

Asistam la escaladarea unei retorici imbibate cu o pseudo-semetie nationalista de prost gust, dupa cum inspirat o descria un cunoscut jurnalist autohton.

Lipsa de responsabilitate si minimele resurse de onorabilitate au lipsit practic dintotdeauna din politica romaneasca. Dar parca acum s-a atins apogeul. Ceea ce e mai grav e ca aceasta combinatie exploziva de iresponsabilitate si amatorism risca sa aiba consecinte neplacute asupra relatiilor noastre externe intr-o perioada nu tocmai fasta din acest punct de vedere.

Incercarea ridicola a presedintelui Camerei Deputatilor de a filosofa pe tema valorilor morale care ar fi chipurile diferite „la noi, in Europa” fata de cele de peste Ocean nu numai ca nu convinge pe nimeni ci il discrediteaza in si mai mare masura, mai ales peste hotare, pe toate meridianele.

Marea noastra problema nu e atit aceea ca aliatii nostri s-ar putea teme ca liniile de politica externa ale Romaniei s-ar putea schimba peste noapte, pentru ca acest lucru e totusi putin probabil, ci faptul ca propunind astfel de interlocutori politici Romania risca sa nu mai fie luata cu adevarat in serios, ca tara, mai nicaieri. Nici la Washington si nici macar in Europa.