Putin freudism cu dl Iliescu (de Sever Voinescu)

Psihanaliza ne spune ca, in toate cazurile, creatura are complexul castrarii in raport cu autorul. Forta interdictiva a complexului oedipian produce un fel de inhibitie tematoare care sugruma comportamentul firesc. Si ucide personalitatea.

Candidatura dlui Cristian Diaconescu s-a decis in unanimitate. E drept, o unanimitate trista, anemica, indoita in sine. In fata presei, ca sa arate lumii cat de puternic e partidul, liderul a cerut votul conducerii. Nimeni nu s-a abtinut, nimeni nu a fost contra. Dl Iliescu a votat si el pentru dl Diaconescu.

Apoi, membrii conducerii au aplaudat astenic. Figurile lor spuneau totul. Unii fortau optimismul victorios pentru ca simteau ca asa trebuie, dar o subita lipsa de vlaga le fractura gesturile. Altii erau depresivi. Cativa erau vizibil enervati. Cu o mina hepatica, tinand bratele lipite de masa si cu ochii in tavan, la stanga dlui Geoana, venerabilul domn Iliescu abia isi atingea palmele, aplaudand inaudibil.

La lansarea candidatilor PSD, dl Iliescu a urat succes candidatilor partidului, a salutat masele de militanti euforici, a strans mana dlui Geoana sub ploaia de confeti si a coborat de pe scena pentru a spune jurnalistilor: “Sunt alaturi de dl Oprescu din tot sufletul”.

Am crezut tot timpul ca dl Ion Iliescu este un om de partid, un aparatcik pursange, un cadru pur. Nascut-crescut in Partidul Comunist, dl Ion Iliescu nu a putut fara partid nici macar o zi dupa 1989. Nu a putut fara partid nici macar o zi din lunga-i viata activa. La 19 ani era, deja, membru CC al UTM. Astazi are 77 de ani si nu cred ca a existat vreo secunda in care sa nu fi fost membru al unui partid. Cand circumstantele i-au luat partidul, a facut repede altul in loc.

Ca un demiurg politic, a produs FSN, apoi FDSN, apoi PDSR, apoi PSD. Si cu fiecare a castigat alegeri. Dar la fel de adevarat este si ca, daca circumstantele i-au cerut sa isi sugrume partidul, a facut-o. Grabirea cu care a semnat decretul de aruncare in ilegalitate a primului sau partid este uimitoare, totusi. Sau poate ca nu, daca admitem ca pentru dl Iliescu exista ceva mai presus de partid: el insusi.

Fata cu decizia dlui Oprescu, orice partid din lume ar fi avut o singura reactie: excluderea imediata si arderea in efigie cu o retorica vituperanta a tradarii. Precizez ca mi-e simpatic dl Oprescu cu aerul sau smecheresc de bucurestean sadea si ca, dupa parerea mea, ar fi fost cel mai competitiv candidat PSD pentru Bucuresti.

Dar partidul a decis altfel. Si dl Oprescu a decis sa candideze impotriva partidului. Iar PSD nu poate nici macar sa reactioneze firesc, dupa logica oricarui partid. S-a mai intamplat.

Conducerea refugiata haiduceste in munti a decis sa introduca motiune de cenzura. Tot in unanimitate. Pe terenul de lupta, in Parlament, multi parlamentari, in frunte cu dl Iliescu, au votat invers. S-au auzit, atunci, amenintari neptuniene din gurita dlui Geoana. Nu s-a intamplat nimic.

Cazul Oprescu-Diaconescu dovedeste ca PSD nu poate sa-si mentina propriul contur de partid. Nu mai vorbesc despre ideologie, despre candidati si strategii politice. PSD nu poate fi un partid pur si simplu. De ce? Raspunsul, o stie oricine, este dl Ion Iliescu. Iar mecanismul este cel al complexului castrator. Dupa ce a facut PSD, dl Iliescu nu-l lasa sa traiasca.

Pana la urma, neputinta PSD de a scapa nu de Ion Iliescu, ci de complexul castrator Ion Iliescu se explica prin lipsa de performanta politica a actualei conduceri.

O conducere incapabila – se vede de la o posta. In ceea ce-l priveste, dl Ion Iliescu face ce stie sa faca. Domina. Mi se pare si incorect, si nerealist sa-i ceri sa fie altfel. Desi vina e a domniei sale, solutia e in partid. Care partid tremura de frica juganirii.

Cotidianul