Skip to content
Rețete pentru fiecare zi
Rețete pentru fiecare masă
Rețete în funcție de dietă
Rețete după metoda de gătire
Food

Recenzie HotNews Food: Cum e la Mom, unul dintre localurile cult ale Bucureștiului

Georgiana Ilie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

⭐⭐★

Nu anunțăm că mergem, nu acceptăm invitații, nu spunem la fața locului că am venit să scriem. Ne uităm la fiecare local ca un client obișnuit și evaluăm în ce măsură oferă ce promite. Nu căutăm nod în papură, dar nici nu trecem cu vederea greșelile de ospitalitate și de execuție a mâncării, căci acolo e esența unei experiențe bune. Bine ai venit la recenziile HotNews Food! Azi, despre Mom, unul dintre localurile cult din București.

Mom apare mereu în recomandările din interviurile Călătorii și Farfurii, chiar la ora la care scriu recenzia are un eveniment cu un alt proprietar de restaurant popular (Balls) și nu a apărut niciodată în vreun scandal. Totuși, doar atât știam despre el când am pus piciorul în spațiul minimalist de inspirație scandinavă. Nu știam care e signature dish, ce ar trebui să gust ca să înțeleg esența locului și nici măcar nu știam că e mai mare decât cele câteva mese de la intrare. Chiar m-am gândit: Nu știu cum fac bani restaurantele care au doar opt mese. 

Am ajuns acolo într-o duminică după-amiază, când Bulevardul Elisabeta, unde e, ascuns în văzul tuturor într-una dintre clădirile consolidate și renovate dintre Cercul Militar și Cișmigiu, era plin de oameni care profitau de ultimele zile însorite ale toamnei. Și în restaurant era plin: prietenii care își povesteau aprins întâmplările săptămânii, părinți cu copii veniți din parc, cupluri. 

Mom este unul dintre localurile care are o gazdă la ușă. Te întreabă dacă ai rezervare, te ține de vorbă politicos până vine un ospătar să te preia și să te așeze la masă, se asigură practic că nu treci pe sub radar. E un bun obicei de ospitalitate care previne probleme precum: clienții se așază la întâmplare, fără să țină cont de împărțeala meselor între ospătari și de importanța echilibrării acestor secțiuni pentru a avea serviciu rapid, dar și situația în care nu știe nimeni că ai venit și te-ai așezat, prin urmare nu ți se ia comanda decât după mult timp. 

Meniul este scurt, ca în orice loc care vrea să știi că face lucrurile bine. Cum am fost două persoane, am ales mai multe aperitive și le-am împărțit – ei ne-au adus farfurii individuale fără să cerem și au pus preparatele la mijloc. 

Untul afumat cu focaccia caldă – o focaccia excelentă, cu făină integrală și cantitatea perfectă de ulei de măsline, astfel încât să nu pice greu – a fost ideal pentru început. Mi s-a părut cam mult, abia am mâncat două persoane un sfert din el, dar e adevărat și că aveam și alte lucruri pe masă. Gougeres (profiterol) umplute cu cremă de trufe și brânză provolone au fost aproape motiv de ceartă, că ele erau trei bucăți și noi eram doi și nu poți împărți egal. Ne-am înțeles până la urmă. Trufa era discretă iar textura cremei contrasta plăcut cu cea a învelișului. Preparatele tip choux (cum e și eclerul) suferă uneori pentru că umplutura înmoaie crusta și se strică toată ideea de texturi diferite. Nu a fost cazul aici. 

Vedeta a fost pietra di latte, un tartar de vită cu cipsuri de cartofi tăiate manual. Sunt puține locuri care știu să facă un tartar bun, care începe în primul rând cu o carne impecabilă, tocată la cuțit (sau la bardă), nu la mașină. La Mom este exact ce trebuie, condimentat cum trebuie – cu pecorino, sos de Dijon și Worcestershire și pudră de feta, iar faptul că au înlocuit pâinea prăjită clasică cu cipsurile grosuțe și foarte texturate a adus și o notă de inovație care chiar îmbunătățește experiența.

La felul principal am luat ce am aflat acolo că e signature dish: millefeuille lasagna. Nu-mi place lasagna și când am citit millefeuille am crezut că e foietaj și voi primi un experiment al unui bucătar prea inventiv, dar nu. Lasagna lor se numește așa pentru că are 12 straturi, ceea ce îi dă o amploare spectaculoasă. Arată ca o felie de tort scump. Este, altfel, o rețetă clasică, cu bolognese, dar îmbunătățită de faptul că e servită cu un sos de roșii care are o prospețime și delicatețe surprinzătoare, și unul de fior di latte. Faptul că totul este infuzat cu busuioc a făcut-o echilibrată, ușor de mâncat și cu un mix de texturi satisfăcător. Acum nu mai pot spune că nu-mi place lasagna.

Celălalt client și-a luat steakul de vită, un preparat ușor excesiv, și ca preț, și ca dimensiune, dar și o măsură a cum știe localul să prepare o carne pretențioasă. A comandat medium rare, medium rare a venit: fraged, în sânge, cu un sos de piper verde murat care îl completa. Alături a avut și cartofi prăjiți cu un sos de maioneză cu gochujang (o pastă de ardei iute coreeană, tot mai populară). Nu mi s-a părut că pe lângă steakul destul de greu și cartofii prăjiți mai era nevoie și de o maioneză, așa că am luat doar o dată din el, dar pot să înțeleg de ce oamenilor le-ar plăcea varianta cu sos, aduce o dulceață și foarte puțină iuțeală care face mai complex gustul întregului preparat. Dar și mai greu de dus.

La desert am luat Nama Chocolate, o ciocolată de casă extrem de fină, cu sos de ulei de măsline și sirop de arțar și coajă de portocală. Ciocolata era neagră, așa că sosul nu făcea totul prea dulce, iar amăreala, atât din uleiul de măsline, cât și din coaja de portocală pulverizată, dădea o prospețime surprinzătoare. Poate părea neobișnuită combinația de dulce cu ulei de măsline, dar este o tendință tot mai prezentă în ultimii ani: există înghețată cu topping de ulei de măsline, tot felul de prăjituri aromatizate cu el. Cheia e în alegerea unui ulei floral, cu aciditate scăzută, care să fie perceput ca o infuzie de verdeață, de iarbă proaspătă, care complimentează ingredientele desertului, nu le acoperă. Nama Chocolate a fost una dintre cele mai reușite variante pe care le-am încercat până acum.

Desertul celuilalt a fost o variantă reinterpretată de papanași (deși, din fericire, nu scria nicăieri cuvântul reinterpretat, care a ajuns să fie suprafolosit în meniuri lângă preparate care nu sunt deloc reinterpretate): gogoșele cu sos de ricotta, feta, smântână, dulceață de afine (păreau sălbatice, nu de cultură), boabe de tonka și lavandă. Textura gogoșelelor a fost perfectă, crocante la exterior și pufoase la interior, fără să fie grase, deși erau prăjite în baie de ulei. Aciditate din smântână și feta ajuta și ea, iar dulceața era suficient de acrișoară și parfumată ca să facă și mai proaspăt gustul final. Lavanda e ceva ce găsești rar în deserturile de la noi, mai ales că poate să fie folosită greșit și să ducă tot preparatul într-o zonă de gel de duș. Aici a fost exact atât cât trebuie.

O notă de om căruia îi plac parfumurile: combinația tonka și lavandă este una foarte la modă acum în parfumerie. Mon Guerlain de la Guerlain și Myrrh & Tonka de la Jo Malone, de exemplu, au exact aceste note. Am apreciat tranziția de arome din zona asta către gastronomie, că invers am tot văzut în ultimii ani: parfumurile gurmande (cu gust de vanilie, cacao, ciocolată, lapte, caramel, etc) sunt printre cele mai populare. Există și o teorie că au devenit așa de populare din cauza agoniștilor GLP-1, care i-au făcut pe oameni să nu mai mănânce deserturi, dar să tânjească după aromele lor. 

Am băut apă și cafea și, deși cerusem și un pahar de vin pentru steak, nu a mai fost adus. Nici noi nu ne-am amintit decât după ce am plecat, deci nu pot să zic că a fost o pierdere la experiența totală. Serviciul a fost unul dintre cele mai bune pe care le-am avut într-un restaurant la noi: atent, dar discret; prietenos, dar fără să fie prea familiar. Ce am apreciat în mod deosebit, și i-am și spus doamnei care ne-a servit, e că nu ne-au grăbit între feluri. Au știut să lase suficient timp ca să nu ne simțim îndopați sau alergați, o nuanță care cred că vine dintr-o filosofie de ospitalitate bine implementată. Și, totuși, în total am stat o oră și 20 de minute (rezervarea era de 1h30min), deci știu să echilibreze bine experiența clienților cu nevoia de a-i roti eficient pentru a avea un restaurant care chiar funcționează.

Baia nu a fost o surpriză după restul spațiului: luminată discret, dar suficient, cu design primitor, plante și curățenie impecabilă. Pe drumul înapoi am descoperit și că restaurantul are o curte interioară imensă, cu copaci în ghivece, acoperită cu o copertină, ca să poată fi folosită și pe ploaie. Unde era full. Deci nu stă în cele câteva mese de la intrare. 

Dacă ții să mergi neapărat cu mașina, cel mai bine e să o lași în parcarea subterană de la Universitate sau pe locurile albastre de pe Schitu Măgureanu, adică la 300-400m în ambele direcții de mers pe Elisabeta. Lângă restaurant nu ai unde, fiind chiar pe bulevard.

Bonul total a fost 615 lei, cu un tip de 15% (chiar am apreciat serviciul și cred că trebuie să recompensăm în funcție de el). Nu o masă de fiecare zi, cu siguranță, dar, pentru calitatea mâncării și a ospitalității, un preț corect. 

Pentru că am făcut rezervarea prin ialoc și aveau adresa mea de email (personală), am primit după câteva zile o invitație să mă întorc și să experimentez programul lor de fidelizare, care scade progresiv costul final al notei pe măsură ce crește numărul vizitelor. Mi s-a părut încă o dovadă că fac bine ce fac și că nu pierd nicio ocazie să câștige un client recurent. Plus, că nu pot să nu zic asta: am apreciat, în local, că fiecare masă are un spot de lumină direct pe centrul ei, ceea ce face fotografiatul mult mai ușor. Nu știu dacă e intenționat făcut pentru epoca noastră centrată pe Instagram sau doar o coincidență, dar m-a ajutat să-mi fac treaba mai ușor.

Mom, Bulevardul Regina Elisabeta 28, București, rezervări la 031 630 9890 sau prin ialoc.ro.

Clasificarea HotNews Food

★Nu merită banii – mâncarea și experiența nu merită efortul de a merge acolo

⭐★★Merită banii – primești o valoare corectă pentru ce plătești

⭐⭐★Foarte bun  – experiență excelentă la mâncare și serviciu

⭐⭐⭐Recomandat de HotnewsFood – totul la superlativ