Regizorul Cristi Puiu, din nou la Cannes

Ultimul film al lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lazarescu, este anul acesta singura pelicula romaneasca prezenta la Festivalul International de Film de la Cannes, care va avea loc intre 11 si 26 mai. El va fi prezentat in sectiunea „Un Certain Regard”, dupa ce, in urma cu trei ani, un alt film al lui Cristi Puiu, Marfa si banii, fusese selectionat in „La Quinzaine des Réalisateurs”.

Cristi Puiu va participa, alaturi de Horatiu Malaele, Nae Caranfil, Dragos Bucur, Alexandru Solomon, Dite Dintesz si criticul de cinema Alex. Leo Serban, si la prima editie a Panoramei Filmului Romanesc Contemporan care se va desfasura intre 26 aprilie si 3 mai la Paris.

Moartea domnului Lazarescu

Regia: Cristi Puiu

Scenariu: Cristi Puiu si Razvan Radulescu

Imagine: Oleg Mutu

Produs de Mandragora

Cu: Ion Fiscuteanu, Luminita Gheorghiu, Gabriel Spahiu, Doru Ana, Dana Dogaru, Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Alina Berzunteanu, Simona Popescu, Clara Voda, Rodica Lazar, Mimi Branescu, Rodica Ionescu, Monica Barladeanu

Domnul Lazarescu sta la Piata Ozanei, pe strada Fetesti, intr-un bloc ca toate blocurile din Balta Alba. La fel, probabil, ca blocul in care sta Cristi Puiu. Pentru ca, asa cum in mai nici un film post-decembrist nu se-ntimpla, Moartea domnului Lazarescu e un film despre vecini – vecinul nostru, domnu’ Dante, Romica pentru prieteni (dar are el prieteni?), si propriii lui vecini.

Filmul asta se misca precum un sarpe ghiftuit care da ocol urmatoarei prazi cind inca nu si-a digerat victima anterioara: incet, languros, ca-ntr-o poveste de dragoste. Povestea de dragoste a unei camere de filmat, camera lui Oleg Mutu, care iubeste atit de mult, incit se ascunde in fata splendorii obiectului indragit.

N-o sa gasiti cadre „frumoase” in filmul lui Cristi Puiu, cadre dupa toate regulile artei asa cum se preda ea la UNATC. O sa va-ntilniti in schimb cu frustetea unei camere de 35 mm care lasa lumii din jurul ei dreptul la existenta – pentru ca ea nu traieste in acel unic cadru fix, ci in ciuda lui.

Cind l-am vazut, filmul lui Cristi Puiu n-avea inca sunetul montat, dar nu cred ca are mare importanta; universul de zgomote si voci de dincolo de inevitabilul fragmentar al imaginii e o acceptare a esecului ei in fata realitatii, caci Moartea domnului Lazarescu este un film despre infringerea privirii.

In gentiletea, duiosia lui, Moartea domnului Lazarescu e un film brutal; e tot ce poate fi mai aproape, intr-o vreme cinica vaduvita de sublim, de sentimentul tragicului. Nu un tragic al marilor conflagratii, al editiilor speciale de stiri, ci tragicul banalitatii cotidiene, fara alta semnificatie decit cea a mortii insesi. Tragicul care trece pe linga noi fara sa-l vedem.

Nu numai camera e cea care esueaza, privirea insasi, in umanitatea ei, o face, de vreme ce refuza sa treaca dincolo.

Ochiul rutinat al doctorului care aluneca spre colega de spital (Adrian Titieni si Clara Voda) sau al asistentei rasfoind o revista cu poze (Rodica Ionescu), privirea albastra a vecinului (Doru Ana) care l-a vazut de prea multe ori pe Romica baut, cea a vecinei (Dana Dogaru) care vede mizeria din apartament, dar nu dezintegrarea umana intinzindu-i-se dinainte, cea a medicului de la tomograf, care

vede imaginea de pe ecran, dar nu si pe omul de dincolo. Nu in spatele unei camere de filmat se sfirseste adevarul, nimeni nu-l mai priveste, nimeni, ascultindu-l, nu-l mai aude.

Domnul Lazarescu isi poarta adevarul in propriul trup, in carnalitatea cu care nu se poate minti: in muschii lasati, de fost halterofil, ai lui Ion Fiscuteanu, in picioarele subtiri si mersul lui nesigur, in abandonul limbajului in care se scufunda Dante Romeo (aceste nume, urme ale tragicului cazut in diurn). Un paienjenis de semne pe care cei din jur nu mai pot sa-l citeasca din cauza ca stiu.

Citi oameni trebuie sa moara, cum trebuie sa mori astfel incit cei din juru-ti sa vada si sa auda cu propriile simtiri, aici si acum?

Sint foarte lungi cadrele din Moartea domnului Lazarescu, si nu e un experiment formal. Sint lungi pentru ca el, spectatorul, de cealalta parte a ecranului, sa aiba timpul de a vedea unde e minciuna, sa aiba timp sa urle, pentru el insusi, „Treziti-va! Un om moare!”. Si sa se-ntrebe de cite ori a trecut, fara sa vada sau sa auda, pe linga o astfel de moarte.

Are doua ore si jumatate sa-si traiasca agonia, strigind fara sa fie auzit…

Iulia POPOVICI