„România a avut rareori o fereastră în care un șoc să se estompeze înainte de apariția următorului”. Avertisment de la vârful unei mari bănci

Economia României s-a răcit, dar inflația nu dă semne că urmează tendința. Ani de cerere determinată de salarii, șocuri repetate din domeniul energiei și al taxelor și inflația persistentă în servicii îngreunează foarte mult drumul spre stabilitatea prețurilor, spune economistul șef al ING Bank România, Valentin Tătaru.

România nu a mai arătat ca o economie supraîncălzită de mai bine de doi ani. Creșterea economică a stagnat, creșterea salariilor a încetinit brusc, veniturile reale sunt sub presiune, iar politica fiscală s-a înăsprit, arată într-o analiză economistul șef al ING Bank România, Valentin Tătaru. Cu toate acestea, spune el, inflația de bază rămâne încăpățânat de ridicată în raport cu restul Europei și cu obiectivul Băncii Naționale a României (BNR).

Această deconectare dintre o economie care se răcește și inflația persistentă reprezintă povestea centrală a economiei României. „Deși țara se află încă într-o convergență a veniturilor și a prețurilor cu zona euro, această recuperare a fost acoperită de forțe mult mai puternice. Anii în care veniturile nominale și cererea internă au depășit capacitatea productivă au fost urmați de o succesiune de șocuri suprapuse, fiecare influențând salariile, serviciile și așteptările pe termen scurt înainte ca șocul anterior să aibă timp să se estompeze”, se arată în analiza citată.

Dezinflația a fost atât de lentă pentru că România a avut rareori o fereastră în care un șoc să se estompeze înainte de apariția următorului

Șocul pandemiei a fost urmat de criza energetică din 2022. Plafonarea prețurilor la energie a atenuat lovitura inițială asupra gospodăriilor, dar doar a amânat ajustarea; anularea ulterioară a acestora a fost urmată de creșteri ale TVA-ului și accizelor în 2025, resetând din nou nivelul prețurilor, spune Tătaru.

Înainte ca aceste efecte să se poată reflecta în salarii și contracte, un nou șoc energetic a apărut în 2026. Raportul privind inflația din august al BNR a menționat tensiunile geopolitice care implică Iranul și nivelurile scăzute ale Dunării – care au limitat producția hidro și nucleară – printre factorii care au împins creșterea costurilor combustibililor și electricității, determinând banca să își majoreze prognoza de inflație pentru sfârșitul anului 2026 la un nivel optimist de 6,1%.

Deoarece inflația depinde de traiectoria inflației, această secvență este mai mult decât o simplă răsturnare de situație statistică. Un șoc temporar care lasă negocierile salariale și comportamentul prețurilor neschimbate dispare în cele din urmă din rata inflației; un șoc încorporat în contracte și așteptări nu dispare.

România este neobișnuit de vulnerabilă la această dinamică. Alimentele și energia reprezintă o pondere mai mare din cheltuielile gospodăriilor – iar energia reprezintă o pondere mai mare din costurile de producție – decât în ​​Europa de Vest. Prin urmare, același șoc global al materiilor prime lovește România mai puternic atât din punct de vedere matematic, cât și psihologic. Deoarece facturile la alimente, combustibil și utilități sunt prețurile pe care consumatorii le observă cel mai frecvent, creșterile repetate încurajează gospodăriile și lucrătorii să își ancoreze deciziile de cele mai recente date privind inflația, mai degrabă decât de ținta băncii centrale.

Servicii: unde șocul devine local

În septembrie, inflația prețurilor la alimente s-a situat la 3,0%, iar cea la bunuri nealimentare la 7,1%, în timp ce inflația prețurilor la servicii a ajuns la 11,1%. Serviciile sunt mediul natural al persistenței produselor generate pe plan intern, deoarece necesită multă forță de muncă și sunt în mare parte protejate de concurența internațională, explică economistul șef al ING România.

Un producător care se confruntă cu costuri locale mai mari se poate automatiza, reloca sau pierde cotă de piață în favoarea importurilor.

Un restaurant, un coafor, o clinică stomatologică sau o firmă de întreținere nu poate importa serviciile din Germania; costurile și clienții săi sunt locali, ceea ce face ca salariile, chiriile și așteptările interne să fie principalii factori determinanți ai prețurilor.

Deși cifra de 11,1% pentru servicii reflectă și ajustări bruște ale chiriilor și utilităților reglementate, mesajul mai larg este clar: inflația a migrat de la energie și bunuri comercializate la prețuri stabilite în interiorul României.

Salariile: moștenirea unui boom care s-a încheiat deja

Salariile sunt esențiale în această poveste, deși momentul în care apar contează mai mult decât rata lor actuală de creștere. La nivel macro, creșterea costului unitar al forței de muncă este aproximativ egală cu creșterea salariilor minus creșterea productivității:

Când creșterea salariilor depășește productivitatea, costul de producere a unei unități de producție crește, forțând firmele să accepte marje mai mici, să reducă angajările sau să majoreze prețurile.

România a cunoscut o versiune intensă a acestui decalaj. În cei cinci ani până în 2024, salariile reale au depășit cumulativ creșterea productivității cu peste 20 de puncte procentuale. Alimentate de creșterile bruște ale salariului minim și de o creștere de aproape 20% a salariilor din sectorul public, costurile unitare nominale ale forței de muncă au crescut cu aproximativ 18% numai în 2024, arată analiza citată.

Această accelerare s-a încheiat. Până în august 2026, creșterea salariului mediu net încetinise la 5,6% față de anul precedent, sub inflație, ceea ce înseamnă că salariile reale se contractă, în timp ce angajările s-au atenuat.

În loc de o spirală activă salarii-prețuri, România se confruntă cu o propagare întârziată a costurilor salariale: firmele de servicii încă ajustează prețurile la creșterile cumulative masive ale costurilor din 2023 și 2024. Deși acest lucru sugerează că costurile unitare ale forței de muncă se vor stabiliza dacă productivitatea își revine, constrângerile structurale, cum ar fi emigrația, îmbătrânirea demografică, participarea scăzută și nepotrivirea competențelor, rămân nerezolvate în contextul încetinirii ciclice, gata să reaprindă presiunile salariale odată ce cererea revine.

Când guvernul crește salariile sau pensiile, o mare parte din cerere se scurge în străinătate

Atunci când oferta internă nu poate ține pasul cu cererea, importurile acționează ca o supapă de siguranță. Atât consumul gospodăriilor, cât și investițiile de capital din România sunt puternic bazate pe importuri; atunci când guvernul crește salariile, pensiile sau cheltuielile cu infrastructura, o mare parte din această cerere se scurge în străinătate.

Timp de mai mulți ani, excesul de cerere internă a fost absorbit nu doar de prețurile locale mai mari, ci și de un deficit comercial tot mai mare, ceea ce a dus la un deficit de cont curent de 8,2% din PIB în 2024 și de 7,9% în 2025, cel mai mare din UE. Astfel, importurile au împiedicat creșterea și mai mare a inflației interne, dar cu prețul unui dezechilibru extern sever și al unei vulnerabilități mai mari la prețurile globale ale materiilor prime și la fluctuațiile cursului de schimb. Inflația și deficitul de cont curent sunt, în cele din urmă, două fețe ale aceleiași monede: cererea internă depășește în mod constant capacitatea productivă.

Politica fiscală: frâna de azi

Deficitul fiscal al României și impulsul fiscal nu sunt același lucru. Deficitul s-a mărit la aproximativ 9,3% din PIB în 2024, susținut de creșteri rapide ale salariilor din sectorul public, pensiilor și altor cheltuieli. Această expansiune fiscală a contribuit direct la consum, la presiunea de pe piața muncii și la deficitul extern. Ulterior, deficitul s-a redus la aproximativ 7,7% în 2025 și se așteaptă să scadă în continuare în 2026, până la aproximativ 6,0%. Îmbunătățirea reflectă pachetele de consolidare adoptate în a doua jumătate a anului 2025, inclusiv majorarea cotelor de TVA și accize și înghețarea salariilor și pensiilor din sectorul public.

Efectul inflației are două direcții. Creșterea impozitelor indirecte și a prețurilor administrate crește inițial IPC-ul. Însă consolidarea reduce, de asemenea, venitul disponibil, consumul și puterea de stabilire a prețurilor a companiilor. Efectul de primă rundă este inflaționist; efectul ulterior asupra cererii este dezinflaționist.

Aceasta explică modul în care România poate combina o activitate slabă cu o inflație încă ridicată. România se află în prezent prinsă între aceste două etape. Datele privind inflația continuă să reflecte impactul creșterii impozitelor, a costurilor energiei și a creșterilor prețurilor reglementate introduse ca parte a ajustării, chiar dacă aceeași corecție fiscală apasă asupra cererii. Politica fiscală contribuie acum la remediere, dar unele dintre instrumentele utilizate pentru a realiza remedierea agravează temporar amprenta inflației.

Cursul de schimb: stabilizarea inflației, amânarea ajustării

Leul este oficial fluctuant, dar BNR a limitat din punct de vedere istoric mișcările mari ale cursului EUR/RON. Pentru o economie bazată pe importuri intensive, această politică are beneficii clare. O depreciere semnificativă ar crește rapid costul intern al bunurilor importate. Prin urmare, stabilitatea cursului de schimb acționează ca o a doua ancoră nominală, alături de ținta de inflație. Dar schimbă și modul în care economia se ajustează.

Euro s-a tranzacționat la un nivel de aproape 5,09 RON în martie 2026, în jurul a 5,23 RON în luna mai și aproximativ 5,34 RON la începutul lunii octombrie – o slăbire vizibilă a leului după ani de stabilitate remarcabilă, nu departe de nivelul de 5,00. Chiar și așa, moneda a fluctuat mult mai puțin decât costurile interne. Atunci când salariile și prețurile din România cresc persistent mai rapid decât cele ale partenerilor comerciali, în timp ce cursul de schimb nominal se modifică doar modest, rezultatul este o apreciere reală.

Comisia Europeană estimează că rata de schimb efectivă reală a României, bazată pe costul unitar al forței de muncă, s-a apreciat semnificativ în 2023 și 2024. Evaluările balanței externe realizate de FMI sugerează, de asemenea, că moneda ar putea fi supraevaluată semnificativ, deși aceste estimări sunt supuse unei incertitudini considerabile. Indiferent de gradul precis de nealiniere, dacă costurile forței de muncă din România continuă să crească mai rapid decât cele ale partenerilor săi comerciali, fără câștiguri corespunzătoare de productivitate sau depreciere nominală a monedei, competitivitatea costurilor va slăbi, iar presiunea asupra balanței externe va crește. Chiar și așa, performanța exporturilor României a rămas până în prezent mai rezistentă decât ar sugera indicatorii relativi ai costurilor.

Aceasta situație pune BNR în fața unui compromis real. Să permită o depreciere nominală mai mare și să se importe o inflație suplimentară pe termen scurt sau să se limiteze deprecierea și să se accepte o deteriorare treptată a competitivității costurilor atunci când costurile interne cresc mai rapid decât cele ale partenerilor comerciali.

România a optat în mare parte pentru o versiune modificată a celei de-a doua abordări, reușind să combine stabilitatea cursului de schimb cu o creștere rapidă a salariilor și o inflație persistentă timp de mai mulți ani. Ajustarea necesară nu a dispărut însă, dar a fost în mare măsură redirecționată către o apreciere reală și un deficit de cont curent mai mare. Un curs de schimb stabil a păstrat, de asemenea, puterea de cumpărare a veniturilor în creștere rapidă. Acest lucru a contribuit la susținerea creșterii consumului și, având în vedere înclinația ridicată a României spre import, a canalizat o parte din expansiunea cererii către importuri și un deficit extern mai mare.