România aduce alimente din străinătate de circa 600 de euro/locuitor. Cum a trecut Spania de la importator de carne la cel mai mare exportator

România importa anul trecut  alimente de 572 de euro/locuitor, potrivit datelor furnizate de Statistică. INS a publicat luni datele privind deficitul comercial al țării pe primele 7 luni, acesta fiind de 18 miliarde de euro.

Alimentele reprezintă aproape 10% din totalul importurilor. Sau, la fiecare 10 euro importați, unul se duce pe mâncare. În urmă cu 15 ani, ponderea alimentelor în total importuri abia dacă depășea 4%.

Dacă România are deficite de sute de euro/locuitor la produse alimentare, Polonia, Ungaria și Bulgaria au excedente de sute de euro.

O povară în plus pentru România

„Avem potenţial natural mare, dar, în totală contradicţie cu rezultatele  altor țări, noi înregistrăm deficite comerciale enorme. Un lucru pe care trebuie să îl avem în vedere în evaluarea sectorului agricol se referă la măsura în care acest sector poate asigura satisfacerea necesarului de alimente pentru populaţie, în general, şi, mai ales, în anumite perioade de criză, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în perioda crizei sanitare la nivel global”, spune Tudorel Andrei, președintele INS.

Potrivit acestuia, în anii 2019 şi 2020, Polonia a înregistrat un excedent de aproape 22,2 miliarde de euro, ceea ce a înseamnat un excedent la nivelul persoanei medii convenţionale în cei doi ani de 585 de euro. Ungaria a înregistrat, în aceşti doi ani, un excedent al balanţei comerciale cu produse agroalimentare de peste 6,2 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 640 de euro la nivelul persoanei medii convenţionale. În Bulgaria, în cei doi ani, din comerţul cu produse agroalimentare, s-a obţinut un excedent de 1,87 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 270 de euro/persoană.

În cartea sa „Comerţul exterior al României cu produse agroalimentare”, dedicată deficitului de produse agroalimentare, șeful INS explică: „În contrast cu celelalte trei ţări din regiune, România, în cei doi ani de criză sanitară, a importat mărfuri agroalimentare cu 3,2 miliarde de euro mai mult decât a exportat, reprezentand un deficit de 322 de euro/persoana medie convenţională, ceea ce reprezintă o povară în plus adaugată la cea acumulată în perioadele precedente şi o dependenţă acută a aprovizionării populaţiei la majoritatea produselor agroalimentare de producţiile din alte ţări. În concluzie, deşi are un potenţial natural semnificativ, România şi-a permis “luxul” să importe produse agroalimentare în cantităţi semnificative, în detrimentul producţiei interne. Oare până când vom continua să asigurăm satisfacerea cererii interne de produse agroalimentare prin importuri masive şi oare care va fi preţul pe care îl vom plăti acum şi, mai ales, în viitor?”

Cum a trecut Spania de la importator net de carne în 1990 la cel mai mare exportator mondial de carne de porc în 2020

Unul dintre produsele agroalimentare al cărui comerț a crescut cel mai mult în secolul XX a fost carnea. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, comerțul internațional cu carne era foarte scăzut, în comparație cu alte produse ca cerealele, din cauza lipsei de refrigerare, care împiedica comerțul pe distanțe lungi. După al Doilea Război Mondial, comerțul global cu carne a manifestat un dinamism și mai mare. Mai exact, în anii 1960, ponderea comerțului cu carne în comerțul cu produse agroalimentare era de aproximativ 6 la sută. Până la începutul secolului XXI, aceeași pondere se dublase, ajungând la 12%, potrivit unei analize din revista Cliometrica.

Până în anii 1960, dieta în Spania era caracterizată prin consumul de produse mediteraneene, rezultând un consum relativ scăzut de carne. Cu toate acestea, între 1960 și 1980, consumul a crescut semnificativ, transformând Spania într-unul dintre cei mai mari consumatori de carne din Europa. Pentru a satisface această cerere crescută, industria cărnii a adoptat un model de agrobusiness caracterizat prin companii integrate pe verticală și importuri masive de furaje, rase mai productive și tehnologie avansată din SUA. După integrarea Spaniei în UE în 1986, exporturile sale de carne au luat amploare, carnea de porc devenind cel mai important export mondial în 2020. Deși Europa fusese destinația principală pentru exporturile de carne spaniolă, în ultimii ani, China a câștigat o importanță considerabilă ca destinație de export, devenind cel mai mare cumpărător de carne spaniolă în 2019 (în primul rând carne de porc).

De exemplu, în 1962, producția de animale din Spania reprezenta 23% din producția agricolă totală. În schimb, în ​​Italia, aceasta a reprezentat 27 la sută, în Franța 45 la sută, iar în Germania 55 la sută. În ciuda condițiilor economice dificile cu care se confruntă economia spaniolă în a doua treime a secolului XX, producția scăzută de carne din Spania poate fi atribuită în principal condițiilor agroclimatice ale țării. Ca țară mediteraneană, avantajul său comparativ a fost în producția de produse precum vin, ulei de măsline și anumite fructe și legume. Doar într-o regiune mică din nordul țării, cu condiții agroclimatice asemănătoare cu cele din Europa continentală, producția de produse zootehnice a fost mai mare

În paralel cu producția, consumul alimentar din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost dominat și de produsele mediteraneene. Cu alte cuvinte, în medie, dieta spaniolă se baza pe produse precum pâinea, fructele, legumele, peștele și vinul. Prin urmare, cu excepția regiunii de nord, unde consumul de produse zootehnice a fost mai mare, consumul de carne în majoritatea populației a fost redus în comparație cu media europeană, și chiar mai scăzut decât în ​​țări precum Turcia sau Grecia. În consecință, consumul scăzut de produse zootehnice a dus la un deficit de calciu sau vitamina A în grupuri mari de populație.

În ceea ce privește exporturile de carne, acestea erau practic inexistente în jurul anilor 1950, Spania fiind un importator net de carne, cea mai mare parte provenind din Argentina. Cu toate acestea, importurile de carne au fost relativ scăzute din cauza atât consumului intern limitat, cât și izolării comerciale a economiei spaniole.

Lucrurile s-au schimbat din anii ’90. Pe partea producției a avut loc o decolare spectaculoasă. Mai exact, producția de carne a crescut de la aproximativ 650.000 de tone la peste 3,5 milioane între 1960 și 1990. În plus, producția de carne a trecut de la a reprezenta mai puțin de 6 la sută din producția agricolă totală în anii 1950 la aproape 23 la sută în anii 1990, în special producția de carne de pui și porc.

Pe de altă parte, urmând modelele occidentale și recomandările FAO, Spania a trecut la industrializarea producției, mai întâi a cărnii de pui și apoi a celei de porc. Modelul de agrobusiness a fost implementat pentru ambele tipuri de carne (Clar 2010 ). În linii mari, acest model de producție care explică creșterea bruscă a producției de pui și porc se bazează pe patru piloni. În primul rând, introducerea unor rase străine de pui și porc, mult mai mai productive în comparație cu rasele native (cum ar fi porcul iberic).

În al doilea rând, au existat importuri masive de furaje, mai ales din SUA. Această relație comercială a fost stabilită în urma acordului din 1953 dintre cele două țări.

În al treilea rând, au permis relaxarea condițiilor de intrare a capitalurilor străine care veneau cu noi tehnologii în producția de carne de pasăre și porc, în principal din SUA. Nu în ultimul rând, au trecut la utilizarea substanțelor pentru îngrășarea animalelor.

Această integrare verticală intensă în producția de păsări și porc, la rândul său, a condus la o concentrare a producției atât la nivel geografic, cât și la nivel de afaceri. La nivel geografic a avut loc un proces de decuplare între zonele cu condiții agroclimatice adecvate pentru producția de animale și producția de carne. Adică, producția de carne nu se mai situa în zonele cu pășuni abundente de calitate superioară, precum nordul, ci în cele mai apropiate de marile centre de consum, în zonele cu acces facil la furaje de import și unde exista un dinamism al companiilor de furaje. Prin urmare, o mare parte a producției a fost relocată în nord-est, Levant și zonele din apropierea Madridului și Barcelona (Sineiro García și Lorenaza).

Concentrarea fermelor în ​​industria cărnii de porc și a păsărilor de curte a crescut. De exemplu, în 1962 existau în jur de un milion și jumătate de ferme cu 3,3 porci pe fermă. Până în 1990, numărul fermelor a fost redus la mai puțin de patru sute de mii, cu aproximativ 32 de porci pe fermă. Această integrare pe orizontală  și verticală a generat suficiente economii de scară pentru a produce carne la un preț scăzut, ca răspuns la cererea în creștere din partea populației.

Consumul de carne în Spania a atins un platou în anii 1980, urmat de un declin continuu care a persistat până în zilele noastre (o tendință observată și în alte țări occidentale). Stagnarea consumului poate să fi cauzat probleme de producție în exces de carne. În consecință, odată ce piața internă a devenit saturată, carnea a trebuit să fie plasată pe piețele externe.

Anii 1990 au fost martorii unei creșteri a exporturilor de carne- între 1990 și 2019, acestea au crescut de aproape zece ori.

 În 1980, țări extracomunitare precum Guineea Ecuatorială (fosta colonie spaniolă până în 1968), Japonia sau Andorra aveau o pondere semnificativă în exporturile spaniole de carne. Acest lucru se datorează probabil reexportării lor ulterioare în țări terțe.

Zece ani mai târziu, aproape toate vânzările externe au fost direcționate către UE. Mai exact, Franța, Italia, Portugalia, Germania și Marea Britanie au dominat o mare parte a exporturilor spaniole de carne până în ultimii ani. În ceea ce privește exporturile de carne de porc, modelul este similar datorită importanței sale în raport cu exporturile totale de carne.