România dambla și damblagită cu Mirel Bănică

“Prin Romănia. Carnete de drum” este cartea lui Mirel Bănică prin care am călătorit. Este o vacanță mică și miraculoasă. Ea vorbește despre singurătatea călătorului de cursă lungă. Ce-nseamnă singurătatea lui Mirel Bănică? Ochiul și mintea de antropolog, banul puțin și cumpătat, nostalgii de om, bunătăți culinare periculoase. Ce mai înseamnă? A trăi și a te hrăni din realitatea unei Românii sărace, dar plină de duh. A mânca mititei în vai și amar ce birturi și a împărtăși destine de om, din privire, cu o vorbă. Hai să vorbim despre un adevărat călător, creator de lume: Mirel Bănică. Adică, despre Mirel, “om la apă” prin România dambla și damblagită. “Prin Romănia. Carnete de drum” de Mirel Bănică.

Mirel Bănică, pastilă anti-turism, prin locuri necălătorite

Mirel Bănică nu alege orașe mari, decât să se vadă cu prieteni (Iași, Sibiu, Timișoara), să-i bată prietenii capul cu orașul lor. Adevărul este că de atâta singurătate, te apucă să tragi un pui de somn prin case de prieteni. Căci uite, domle, listă de călătorie la Mirel. A ales numai pustietăți sufletești, nu mai Siberii românești. Amara, Slobozia, Călărași, Adamclisi, Babadag, Mangalia, Măcin, Hârlău, Sebeș, Turnu Severin, Hobița, Slatina și altele și altele. Care-i motivul acestei razne a lui Mirel călătorul? El explică aici scurt și îndesat.

Eu nu-l cred pe dintoatele lui. Pentru că Mirel e un om care nu se laudă

Tu te duci la Amara, la Babadag, la Hârlău în călătorie? Nu, nu în niciun caz. Tu vrei Hawaii. Dar știi una, una pe care am înțeles-o din România lui Mirel Bănică? Și de asta nu-l cred pe de-a-ntregul pe Mirel. Mirel nu doar vede cum e domle comunismul acum? Copleșitor o ruină, ce mare chestie…

Mirel mănăncă pe pâine sufletul oamenilor întâlniți. Comunismul vrea să mănânce ca o javră din sufletul localnicului și călătorului. Mirel Bânică e întrebat ca un lunatic: ce draci cauți tu pe aici. O babă din Slobozia se crucește văzându-l rătăcit pe acolo. Ești nebun?

Și acum ce am înțeles eu din călătoria asta prin nimicnicia românească

Că Mirel învie locul, ideea antropologului e și cea a călătorului, cum privești un loc îi dai viață. Sunt multe momente în care Mirel face resurecții de acest fel. România părăsită de finanțe, de înoire, primește privirea tandră, deloc acrită a lui Mirel.

Cum e singur Mirel Bănică? În toate felurile

In iulie-august 2019, Mirel Bănică a umblat inocent în căutarea unei noi Românii. Și s-a lovit de tristețea locurilor, de nostalgia după anii 1980 si excursiile cu familia „în circuit” prin țara sa. E singur. Singur, dar mereu deplin. Nu se plânge niciodată. Singurătatea lui este libertatea de a redescoperi locuri. Uite-l în Amara, trăgând cu urechea, la conversațiile unui biet om ce numără găinile moarte. Să-și întrerupă omul Amara sau nu pentru atâta pierdere? Sunt puzderii de astfel de conversații profunde cu ștreangul prin aceste uluitoare plimbări ale lui Mirel. Uite-l într-o piață luând doi mici și el și privirea fiindu-i lacomă: lângă el un rumân întors din lumea largă hăplește zeci de mici ca să simtă gustul patriei uitate. E singur și nu e singur, nu? Și uite cum Mirel călătorul are prieteni. Mirați, uimiți. Lumea lui devine inedită, diferită.

Perspektiva lui Mirel Bănică

Stă tocmit în parcuri, într-un colț de viață și-o urmează cu privirea. Privirea tocmește lucrurile, le așează în rugina lor, în tabietul lor. Mirel e grăbit doar spre piața târgșoarelor. Uite-l la Botoșani. “Grabnic pornesc spre Piața Centrală a orașului, ceva îmi spune că voi avea surprize cât se poate de plăcute. Și așa a fost. Este o piață bogată, liberă, respiră ca un organism viu. De ce? Pentru că aici încă mai pot fi întâlniți producători-comercianți care în fiecare dimineață vin cu marfa proprie în portbagaj. Roșia e roșie, ardeiul ardei, castravetele castravete, au miros, au gust, o istorie de pământ și de trudă în spate. Iar cei care le vând, bărbați și femei deopotrivă, așază toate aceste roade ale muncii lor pe tarabă cu multă grijă, cu delicatețe chiar, ca și cum ar atinge un copil preaiubit.” În Severin găsește smochine. Umblă prin Mangalia și găsește ultima femeie târgoveț ce aduce marfă din Basarabia.

Mirel Bănică își pierde actele misterios, bineînțeles în România.

Dar nu urlă ca lupul. Consemnează cu amar că trebuie să piardă șirul poveștii sale. Poveste de care e cuprins și îndrăgostit. Fără leac el se reflectă în propria peregrinare și se-ndrăgostește de propria lume creată. Nu-i nevoie de Hawaii.

Metoda lui Bănică: caisul turcaleților din Măcin

Nu trebuie nimeni să-ți bată capul cu nebuniile lumii postmoderne. E chiar lumea marginală dintr-o lume marginală. Mirel o privește, o numește ca un ultim gest de tandrețe. Uite-l la Măcin, cine se duce la Măcin să viziteze?. Îl apucă o ploaie dementă, ca de pe altă lume uite-l la Măcin, luându-și o cafea ieftină să-l încălzească. E ciuciulete. Și trage cu urechea la discuția unor amărâșteni ca el. Domle, ce cais are geamia! Domle, ce țuică iese din caisele astea. Și cafegii merg cu păcatul mai departe. Cum de dă Dumnezeu așa cais în curtea celor care nu-l folosesc. Că turcaleții nu sorb țuică. Și discuția se revarsă spre cais și țuică. E aici o discuție esențială pentru înțelegerea lui Mirel Bănică. A asculta despre pătimiri, a urmări omul în păcatul tânjirii. Și a lăsa lucrurile în tânjire, în parfumul caisului interzis. Lumea pe care o străbate Mirel nu este decât a tânjirii și a pasiunilor. Dar nu a revoltei împotriva propriei soarte. Sorții par a fi aruncați. Atâta e, atâta suntem.

Ce-o fi? Nu știm.

Dar ce minuni, ce caise miraculoase sunt în astfel de locuri lăsate de Dumnezeu pe pământ, hrănite din mititei, gogoșele, brănzoice și licori ce-și spun cafele.

Este o vacanță mică și miraculoasă: lectura cărții “Prin Romănia. Carnete de drum” de Mirel Bănică