Si ma apuca un dor nebun de Casmir! – doar un fel de recenzie

Chiar daca nu ati citit nimic de Rushdie, tot trebuie sa-l stiti. Este omul care prin anii `80 a provocat valuri de indignare in lumea musulmana, a fost condamnat la moarte de Iran pentru „Versetele satanice” si de atunci traieste cu amenintarea ca orice idiot frustrat sexual il poate omori pentru a primi 70 de fecioare in raiul musulman.

Dincolo de asta, Rushdie este un scriitor in adevaratul sens al cuvintului, un scriitor care creeaza lumi si povesti, care nu scrie despre viata lui si buricul propriu, desi ar avea despre ce sa scrie, oricum, mai mult decit noul val de scriitori romani, care isi descriu in romane intregi fascinanta existenta la bloc. Ma rog, poate sint eu mai retrograd si vreau povesti atunci cind citesc romane.

Cei care au mai citit Rushdie nu vor fi mirati sa afle ca si povestea asta tot de India si Pakistan tine, mai concret aici de Casmir. Daca va plac marii sud-americani (Marquez, Llosa), va va placea si Rushdie. Si el creeaza lumi complete si personaje puternice, care isi traiesc obsesiile pe de-a-ntregul, care iubesc total, urasc monstruos si planuiesc decenii intregi o razbunare. Cu alte cuvinte, care isi urmeaza destinele, stiti, reteta clasica.

Va spun povestea foarte pe scurt, doar ca sa va atit interesul. Shalimar clovnul, cel din titlu, este chiar asta: un saltimbanc de teatru traditional casmirez, care pacatuieste cu vecina sa hindusa, fata pe care a iubit-o dintotdeauna, cea mai frumoasa fata din sat si cea mai buna dansatoare din Casmir.

Satul ii apara, ca o revolta deschisa in fata intolerantei dintre musulmani si hindusi, ce tocmai incepuse sa se intinda si peste Casmir. Numai ca ea il tradeaza mai tirziu pentru un evreu alsacian, intelectual sofisticat si vizionar, care se intimpla sa fie tocmai atunci ambasadorul Americii in India.

De aici, un al doilea plan al povestii, care ne duce in Franta ocupata de nazisti, unde viitorul american este erou al Rezistentei.

Revenim in India, unde Shalimar se prabuseste in ura odata cu Casmirul traditional – asaltat de armata indiana si de extremismul musulman. El, saltimbancul, devine terorist, planuieste citeva zeci de ani razbunarea si… Gata, cititi singuri cartea (nu v-am povestit ceva ce nu ati afla din primul capitol, pentru ca povestea are o logica a ei, nu e pur cronologica).

Intriga poate sa para de telenovela, dar e atit de bine tesuta, cu atit de multe planuri, care se intilnesc, se resping, se regasesc, incit la final (care vine lent si rece) ai acea impresie ca e greu sa revii la viata ta, la ce ai de facut, ca e greu sa scrii si recenzia asta, ca, in definitiv, ce ar mai fi de spus?! E acel gen de poveste atit de buna incit ti-e greu sa te desprinzi de ea, care tocmai te-a umilit prin grandoare.

As fi vrut sa va spun mai multe. As fi vrut sa va povestesc despre Casmirul traditional, despre nostalgia lui Rushdie dupa acei oameni care se tolereaza reciproc, pentru ca asa a fost dintotdeauna, care isi apara vecinii hindusi de extremistii din propria tabara. Despre vrajitoarea care ghiceste viitorul, vede satul de actori deveniti razboinici si refuza sa mai stea, merge sa moara.

Despre armata indiana care crede ca poate supune o regiune prin teroare. Despre cele doua feluri de teroristi – teroristii locali si laici, care sint vinati si de armata si de ceilalti teoristi, islamistii internationali.

Despre satenii care organizeaza banchete si despre femeile lor care fac ce faceau dintotdeauna – danseaza – dar acum devin pacatoase, pentru ca asa zic mulahii veniti din alte tari ca sa-i elibereze. Despre cum construieste Rushdie un Casmir tolerant, pasnic si fericit, cu un sat tolerant, pasnic si fericit, pe care apoi le distruge sistematic.

Si satul, si Casmirul. Bucatica cu bucatica, familie cu familie, om cu om. Nimic nu ramine neatins si nepingarit.

Vroiam sa scriu in detaliu despre toate astea. Aveam si notite, ca orice recenzent serios. Dar m-am razgindit. Nu mai scriu. Trebuie sa ma smulg din povestea asta. Nu aveti decit sa le descoperiti si singuri.

Cititi cartea cind aveti niste timp de evadat si niste depresii minuscule si personale de ingropat sub depresiile unui mare povestitor. Sa va reconstruiasca Rushdie Casmirul si voua. Si apoi sa vi-l distruga. Si o sa intelegeti de ce nu mai e nimic de zis. Gata.