Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade: despre pigmeii de pe umerii uriasului Eliade

„Eliade s-a remarcat prin apelul pe care l-a facut la toata generatia lui: sa profite de libertate in sensul de a crea. De fapt nu un apel, ci chiar o chemare violenta: „Creati! Cine stie cat timp avem!” Si intr-adevar, mai tarziu s-a vazut ca nu au avut decat 20 de ani. Noi avem 20 de ani de libertate, luandu-o de la 1990 incoace, dar nu stim cat va mai fi. Profitam noi de libertate acum, in sensul ca in loc sa ne victimizam, sa scriem cartile care nu au putut fi scrise? „Scriem destul?” – asta este intrebarea”, a explicat Sorin Alexandrescu, profesor si critic literar, in cadrul conferintei „Buna seara, domnule Mircea Eliade”, ce a avut loc la mijlocul acestei saptamani, in cadrul seriei de evenimente „Cultura bate criza”.

Cateva idei prezentate de Sorin Alexandrescu

• Eliade insusi a spus, dupa ce ajunsese in exil la Paris, ca sunt doua mari linii in cultura romana.
• Prima linie este cea a enciclopedistilor si a unor „oameni de extrema orientare spre marile valori”: incepe cu Dimitrie Cantemir, continua cu Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, Vasile Parvan, Nicolae Iorga.
• Eliade nu putea sa spuna: „continua si cu mine”, deci trebuie sa vedem noi daca aceasta linie mai continua si cu el sau nu.
• A doua mare linie din cultura romana este o linie criticista: linia lui Maiorescu.
• Cantemir a fost primul roman cunoscut in strainatate. Eminescu, din pacate, a pierdut aceasta sansa.
• Ultima mare generatie romaneasca cunoscuta in Occident a fost a celor care au emigrat la timp: adica Brancusi, Eliade, Cioran, Ionesco.

Sorin Alexandrescu despre pigmeii de pe umerii uriasului Eliade

In multe tari si mai ales in America, lumea s-a intrebat: „mai putem face istoria religiilor dupa Eliade, in felul in care a facut-o Eliade”? E ca si cum as fi un om de teatru si m-as intreba: „mai pot sa scriu teatru ca Ionesco sau nu”?

A fost o mare dezbatere in Statele Unite despre mostenirea lui Eliade. S-au dat multe metafore, printre care si metafora „suntem niste pigmei, noi, urmasii lui Eliade. Dar stam pe umerii unui urias – care este Eliade. Deci putem vedea departe gratie lui”.

„Generatia ’27” – contestatarii constructivisti

„Generatia ’27” nu era o generatie in sprijinul autoritatii. Ei au contestat tot ce se putea contesta in Romania in acea vreme. Romanele lui Eliade arata foarte bine aceasta contestare: ei nu credeau in nimic, erau niste nihilisti. Niste nihilisti – as zice eu – in sensul nietzschean al cuvantului, adica impotriva valorilor false, nu impotriva oricaror valori. Erau niste revoltati. „Cuvantul” este primul ziar contestatar, primul ziar deloc conservator.

Eu as vedea altfel lucrurile: nu e vorba daca alegem sa contestam sau nu. E vorba daca punem ceva in loc sau daca „pro-punem” ceva in loc. Caci, daca nu propunem nimic, e foarte usor ceea ce se cheama bascalie. Am impresia ca Eliade-Vulcanescu au fost altfel decat Cioran, de exemplu, care era un contestatar absolut. Din aceasta cauza putem vedea un constructivism, in ultima instanta, la o parte din acel grup. Si un negativism, in ultima instanta, la celalalt.

Identitatea romaneasca si autismul nostru spiritual

Cred ca este foarte important cum vorbim despre identitatea noastra. Daca spunem „suntem romani” si basta – nu e suficient. Trebuie sa introducem acest concept de identitate, sa-l facem inteligibil pentru oamenii care sunt altfel decat noi. Daca vine la mine un vietnamez si imi spune „eu sunt vietnamez” si basta… eu raman interzis. „Ce inseamna asta? Fa-ma sa inteleg!” Or daca vietnamezul nu poate sa imi spuna ce inseamna a fi vietnamez, eu nu pot sa fiu de acord cu el, nici in dezacord. Cred ca ceea ce ne lipseste si ceea ce au facut cei din generatia ’27 e ca au reusit sa topeasca un fel de identitate de sine pe care ei o simteau evidenta, intr-un discurs inteligibil de partea cealalta.

In marea cuprindere internationala, acesti oameni (Generatia ’27, n.r.) aveau preocupari pentru niste valori romanesti. Aici intervine insa o intrebare: a avea preocupari pentru valorile romanesti este un lucru bun? Sau este un fel de spirit autist, cand ne inchidem in lumea in noastra? Cred ca Eliade, dintre toti, a spus – si se poate cita din multe articole – ca numai combinatia dintre cele doua este valoroasa, ca nu trebuie sa fie o alternativa. Ca ori noi romanii singuri in lume, ori sunt cu gandul numai in Spania si putin ma intereseaza Romania… nu, nu se poate asa ceva. Nimeni nu ne-ar percepe asa. Un roman care in strainatate spune „nu ma intereseaza Romania” este prost vazut.

Un popor fara spiritul concurentei

De ce nu scriu altii despre subiecte despre care as putea sa scriu eu, astfel incat eu ma simt obligat s-o fac? Adica Maiorescu vine din Germania, face politica, face critica literara, avocatura, tine curs de logica. De ce? In mare masura pentru ca nu era altul care sa faca ceva din asta. Este o criza permanenta de cadre: stie un lucru – un om. Al doilea daca vine, nu te da deoparte, e normal, e spiritul concurentei.

„Daca ai ceva de spus, spune!” „Nu, ca zice cutare, ca e sef si ma da afara”. „Da, dom’le, te da afara!” Problema este ca acest spirit de concurenta lipseste la noi. Si atunci sigur ca vine cutare si ocupa toate posturile.

Sigur ca nu mai aveau loc de Maiorescu: pentru ca nimeni nu incerca sa ii ia macar un curs de logica, daca nu si fotoliul de senator sau de ministru. Andrei Plesu a vrut sa scrie o carte pentru ca nu scria nimeni altcineva. Ia sa fi fost cate 10 specialisti ca in Germania! Fiecare isi alegea cate un deceniu din istoria peisajului din secolul XVII…

„Creati! Cine stie cat timp mai avem!”

Eliade s-a remarcat prin apelul pe care l-a facut la toata generatia lui: sa profite de libertate in sensul de a crea. De fapt nu un apel, ci chiar o chemare violenta: „Creati! Cine stie cat timp avem!” Si intr-adevar, mai tarziu s-a vazut ca nu au avut decat 20 de ani.

Noi avem 20 de ani de libertate, luandu-o de la 1990 incoace, dar nu stim cat va mai fi. Nu stim ce e in viitor. Profitam noi de libertate acum, in sensul ca in loc sa ne victimizam, sa scriem cartile care nu au putut fi scrise? „Scriem destul?” – asta este intrebarea.