Spectrul asigurarilor medicale private in Romania. Obsesiile ideologice dauneaza grav sanatatii

Discuții despre posibila introducere a unor asigurări medicale private în România au început în ultimele săptămâni la Cotroceni, au confirmat pentru HotNews mai multe surse guvernamentale. Dar mă tem că astfel de inițiative, necesare și importante, vor fi din nou deturnate de radicalii de stânga sau de dreapta din România.

Tragedia din Colectiv a fost folosită de anumiți exaltați pentru a sublinia superioritatea privatului în sistemul medical. De cealaltă parte, exaltații neomarxiști au tradus criticile justificate la adresa felului în care autoritățile s-au ocupat de victimele din Colectiv ca pe un asalt al intereselor corporatist-capitaliste. În realitate, dacă lucrăm cu date nu cu exaltări, vedem că și unii și ceilalți greșesc. Mai mult, constatăm că obsesiile ideologice dăunează grav sănătății, iar asigurările medicale private ne oferă un exemplu perfect.

Cele trei cauze majore ale răului din sistemul medical românesc sunt corupția, ineficiența și subfinanțarea. Orice discuție despre posibila introducere a asigurărilor medicale private în România trebuie să plece de la această întrebare: câte dintre aceste trei probleme pot fi rezolvate cu ajutorul asigurărilor private?

CEEA CE INCA NU INTELEGEM IN ROMANIA

Asigurări medicale private există deja în multe țări vest-europene – Olanda, Germania, Franța, Elveția sau Irlanda – dar mai puțin în Europa de est unde doar Slovenia a pus accentul pe un astfel de sistem. Explicația vine din neîncrederea istorică, specifică regiunii noastre, în orice sistem de asigurări, spre deosebire de țări precum Germania unde din secolul 19 au început să funcționeze scheme voluntare private de asigurări de sănătate, strămoșii sistemului social de astăzi.

Un lucru pe care noi, românii, se pare că încă nu-l înțelegem este că nu putem avea servicii medicale publice de calitatea celor occidentale dar pe mult mai puțini bani. Contribuțiile procentuale plătite din salarii la fondul public al asigurărilor de sănătate sunt în România printre cele mai mici din Europa. Pe lângă faptul că procentul este mic, și salariile din care acest procent se calculează este în medie printre cele mai scăzute din Europa. La toate astea se adaugă faptul că o felie importantă a societății românești nu plătește contribuții la asigurările de sănătate.

Politicienii cunosc foarte bine aceste anomalii dar preferă să-și mintă alegătorii în locul unei discuții oneste cu cărțile pe față. Astfel, pe hârtie România este o țară în care toată lumea beneficiază de o asigurare medicală de stat foarte generoasă. În realitate, România este țara unde femeile gravide își plătesc de multe ori ecografiile în cabinetele private (deși acestea sunt gratuite prin lege) sau unde ai nevoie fie de pile, fie de o grămadă de bani, ca să fii internat într-un salon decent cu o toaletă curată.

FALIMENT DIN CAUZA BOLII

Românii sunt printre europenii cei mai expuși riscului de faliment financiar cauzat de o boală. Cazurile în care oamenii își vând o casă sau își folosesc toate economiile pentru a se trata de o boală într-un spital din România sau într-o clinică de afară sunt tot mai frecvente.

Rostul asigurărilor medicale este chiar protecția individului în fața unor astfel de riscuri. Plătești lunar o sumă la asigurările medicale pentru ca, în caz de forță majoră, să fii sigur că vei beneficia de cele mai bune servicii medicale posibile chiar dacă prețul lor real depășește capacitatea ta de plată. Poate că nu voi ajunge niciodată un caz de forță majoră, dar dacă voi avea ghinion atunci vreau să fiu protejat.

Acest principiu al diminuării riscului stă la baza oricărui sistem sănătos de asigurări medicale (private sau de stat) care nu face altceva decât să redistribuie costurile de la cei mai tineri/sănătoși sau mai bogați către cei mai bolnavi sau mai săraci. Principiul este valabil atât în țările unde neoliberalii domină politicile publice, cât și acolo unde socialiștii sunt cei mai influenți.

Cum în România sistemul asigurărilor medicale de stat este grav viciat (din motivele expuse pe scurt mai sus), introducerea unor asigurări medicale private ar avea calitatea de a diminua riscul de faliment financiar și de a injecta fonduri suplimentare în sistemul medical. De altfel, studiile din domeniu afirmă fără echivoc că în sistemele unde plățile informale/plicurile sunt frecvente (cazul României), introducerea asigurărilor private duce la reducerea acestui fenomen și scoaterea la lumină a banilor gri și negri. Care în spitalele românești nu sunt puțini deloc.

Astăzi pacientul român nu este în niciun fel protejat în fața unui atotputernic șef de clinică care poate impune după bunul plac un mercurial neoficial în spitalul pe care îl controlează și îți poate prescrie tratamente sau investigații de care tu, ca pacient, nu ai nevoie în realitate sau pe care deja le-ai făcut altundeva, dar care cresc profitul șefului respectiv.

Apariția unui asigurator privat în peisaj ar limita acest tip de comportament pentru că, din motive de eficiență, asiguratorul privat încearcă să influențeze practica medicală în direcția furnizării de asistență medicală bazată pe dovezi, nu pe preferințele personale ale medicului. În alte țări, asiguratorii privați folosesc astfel de indicatori de calitate atunci când aleg dacă să încheie un contract cu spitalul X în loc de spitalul Y.

DEFECTELE ASIGURARILOR PRIVATE

Dar lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par. Ce se câștigă pe o parte, se poate pierde pe cealaltă. În primul rând, costurile administrative ale asiguratorilor privați (cheltuieli salariale, de marketing, etc.) sunt mai mari decât cele ale asiguratorilor de stat: 30% în Italia, 27% în Belgia, 13% în Olanda și 10% în Germania, în timp ce media în sistemele publice este între 2 și 4%.

Deși asigurările private au suplimentat întotdeauna finanțarea sistemelor medicale în care au fost introduse, ele au produs și creșterea cererii de asistență medicală și, prin urmare, creșterea costurilor cu sănătatea. În prezent, România cheltuie încă puțin cu sănătatea deci asta nu ar fi o problemă, dar dacă sistemul nu este desenat dintr-un început cu strictețe, ne putem trezi peste câțiva ani în situația Statelor Unite, unde sistemul medical este un vortex scăpat de sub control care absoarbe hălci imense de bani fără a oferi rezultate pe măsura cheltuielilor.

În România este nevoie de reguli stricte și severe încă de la începutul introducerii unor asigurări medicale private. Atât din cauza profilului nostru populațional (mulți bătrâni și mulți săraci), dar și a corupției prezente constant la interacțiunea dintre stat și mediul privat. În lipsa acestor reguli stricte, ne putem trezi cu probleme grave de echitate prin care au trecut sau încă trec alte țări. Se pot astfel forma două sisteme medicale diferite: unul cu spitale de calitate pentru cei bogați, și celălalt cu spitale aglomerate și cu condiții îndoielnice pentru majoritatea populației.

Pentru a evita astfel de situații, țări precum Germania, Olanda sau Australia îi obligă pe asiguratorii privați să-i accepte pe toți aplicanții indiferent de vârsta sau de venitul lor, să nu solicite o rată lunară de asigurare peste o anumită sumă sau cer spitalelor să-și organizeze liste unice de așteptare, indiferent de calitatea de asigurat a pacientului privat. Tot pentru a împiedica posibila discriminare a pacienților în funcție de calitatea în care se prezintă la medic, în Suedia, Italia sau Luxembourg medicii nu au voie să lucreze și la stat și la privat, iar în Olanda, Franța sau Australia astfel de practici duble sunt strict limitate și reglementate.

UN PARADOX: RAED ARAFAT PENTRU, PRIVATII REZERVATI

Trei modele diferite au fost propuse în ultimii patru ani în România. Cel al guvernului Boc care dădea asigurărilor private rolul central în sistem, un model de care astăzi fug cam toate guvernele din lume pentru că s-a dovedit ineficient. Un model propus de Vasile Cepoi, ministru al sănătății în primul guvern Ponta, bazat pe asigurări complementare și mutualități, probabil cel mai adecvat României dar abandonat rapid de un prim-ministru populist. Și modelul propus de Dorel Săndesc și Nicolae Bănicioiu, proiect aflat acum în Parlamentul României, care nu introduce direct asigurările private dar creează un mediu propice lor și are impardonabilul păcat al lipsei de reguli clare și stricte.

România mai este scena unui paradox de neînțeles pentru cei nefamiliarizați cu sistemul. Introducerea asigurărilor private complementare este susținută de Raed Arafat (conform propriei declarații) pentru că atât el, cât și alți decidenți din zona statului, speră că astfel va scădea presiunea pe spitalele publice. În același timp, actorii privați din sistemul medical sunt foarte rezervați în privința introducerii asigurărilor private complementare deoarece sistemul actual de abonamente, în care ei dețin rolul principal, ar trebui să dispară și un actor nou ar apărea în joc: asiguratorul privat.

Asigurările medicale private nu sunt nici panaceul pentru problemele sistemului medical românesc, așa cum susțin radicaloizii dreptaci, dar nici dracul în persoană așa cum afirmă rogozanii neomarxiști. Amplitudinea beneficiilor lor depinde de modul în care vor fi introduse în România și de regulile care le vor fi impuse. Realitatea, susținută de majoritatea studiilor în domeniu, este că asigurările private complementare sunt o etapă necesară pentru o țară cu profilul actual al României, dar nu sunt o soluție definitivă pe termen lung.

Surse:

* Sarah Thomson, Reinhard Buse. „Statutory health insurance competition in Europe: a four-country comparison”. Health Policy, 2013.

*Joseph Kutzin. „Anything goes on the path to universal health coverage? No.” Bulletin of the World Health Organization, 2012.

*Francesca Colombo, Nicole Tapay. “Private health insurance in OECD countries: benefits and costs for individuals and health systems”. OECD, 2004.

*James Robinson. “Reinvention of Health Insurance in the consumer era”. The Journal of the American Medical Association, 2004.

*Elias Mossialos, Anna Dixon. “Funding health care: options for Europe”. European Observatory on Health Care Systems Series, Open University Press, 2002.