Cum este să predai ca român științe politice la o universitate din Turcia lui Erdogan: „Cred că meseria asta devine una dintre cele mai periculoase în relația cu puterea”

Într-un context internațional în care Turcia se remarcă din nou prin agresivitate, am stat de vorbă cu profesorul Dragoș Mateescu, care până în această vară a predat științe politice la Universitatea Economică din Izmir, despre schimbările grave prin care a trecut această țară în ultimii 18 ani.

După o carieră de 18 ani, în care a predat științe politice la Universitatea Economică Izmir, profesorul Dragoș Mateescu a văzut și simțit, de la fața locului, transformările prin care a trecut Turcia lui Erdogan. Într-un interviu pentru Hotnews, Dragoș Mateescu explică cum a fost resimțit autoritarismul regimului în mediul universitar turc sau cum este să le vorbești studenților despre separarea puterilor în stat și independența justiției într-o țară în care acestea nu mai există.

„Studenții puneau întrebări incomode și răspundeam cu multă atenție, având grijă ca explicațiile să nu fie interpretabile drept critici”, povestește acum Dragoș Mateescu.

​Cum ajunge un profesor român să predea științe politice la o universitate din Turcia? Sau, altfel spus, de ce Turcia (Universitatea Economică din Izmir, în cazul d-voastră) și nu altă țară?

În vara lui 2001 absolveam Facultatea de Ştiințe Politice și Administrative, în limba engleză, la Universitatea din București. Considerente personale m-au determinat să renunț la cariera militară (am fost timp de zece ani ofițer în trupele de parașutiști) și să mă alătur actualei partenere de viață, la Izmir.

Așa am ajuns să fac un master în studii americane la Universitatea „9 Septembrie” Izmir, apoi unul în studii europene la Universitatea Economică Izmir (UEI). Am primit apoi propunerea UEI de a lucra la ei, în departamentul de științe politice și relații internaționale (fost „studii europene și relații internaționale”). Terminând apoi studiile doctorale la Nottingham Trent University și performând la standardele destul de ridicate ale UEI, am reușit să obțin contracte anuale și bianuale acolo timp de 18 ani. Cam asta este povestea, pe scurt.

V-ați stabilit în Turcia cu doi ani înainte ca Erdogan să ajungă prim-ministru. Care a fost percepția dumneavoastră despre Turcia atunci și cum s-a schimbat aceasta în ultimii 18 ani?

Doi ani și câteva luni. Mai vizitasem Izmirul în 1999. Turcia era zguduită de o criză economico-financiară teribilă care adusese țara în pragul falimentului. Reformele erau imperativ necesare. Cele economice au căzut în sarcina ministrului economiei din ultimul guvern Ecevit, Kemal Derviș, un om care a lucrat și în programul de dezvoltare al ONU și este familiarizat cu modul de lucru al instituțiilor financiare internaționale.

Cu sprijinul financiar al Băncii Mondiale și al Fondului Monetar Internațional, aplicând reformele economice și politice cerute de aceste instituții, Turcia a trecut până la urmă cu bine peste acei ani foarte, foarte grei. Trendul reformist a fost continuat în următorii 5-6 ani de către primul guvern AKP (Adalet ve Kalkınma Partisi, Partidul Justiției și Dreptății) sub conducerea lui Abdullah Gül şi apoi a lui Recep Tayyip Erdoğan.

Au fost implementate reforme care păreau atunci importante, privind drepturile cetățenești individuale și ale minorităților, independența justiției, controlul civil al forțelor armate etc. În 2009 a început și un așa-zis proces de pace cu PKK. Până la urmă viața a dovedit că acele reforme nu au schimbat în profunzime statul și mentalitatea birocraților și politicienilor turci.

Corupția, conservatorismul religios și naționalismul au oprit curentul reformist iar Turcia s-a întors la vechile ei obsesii. Poate că o contribuție importantă la acest eșec a avut-o și politica europeană față de Turcia, Comisia Europeană nereușind să convingă anumite State Membre să susțină mai puternic decât au făcut-o parcursul Ankarei către integrarea europeană. Dar astăzi am ajuns să cred că regimul autoritar ar fi apărut indiferent de cât de mult sprijin ar fi venit din partea UE pentru reforme.

„Turcia nu a fost niciodată un stat laic în sensul strict al cuvântului”

Dragoș C. Mateescu. FOTO din Arhiva personală

La începutul anilor 2000, primii ani ai lui Erdogan, Turcia era încă un stat în care moștenirea lui Ataturk- în primul rând caracterul de stat laic- era apărată cu ferocitate de armată și de sistemul judiciar. Între timp, sub guvernarea Erdogan, lucrurile s-au îndreptat către un islamism moderat. Cum s-a resimțit acest lucru în mediul universitar din Turcia? Cum ați resimțit d-voastră această trecere?

Turcia nu a fost niciodată un stat laic în sensul strict al cuvântului, ci unul care a promovat energic identitatea etnică, lingvistică și religioasă a majorității culturale din această țară. Asta înseamnă identitatea turcă sunni hanefi. Absolut toate conflictele interne care au zguduit Turcia în secolul său de existență, care se va împlini în 2023, au avut ca bază sau ca pretext tensiunea dintre statul controlat de către majoritate și minoritățile lingvistice (mai ales milioanele de kurzi) și religioase (milioanele de alevi, plus sectele musulmane hanefi sau safi organizate sub autoritatea diverșilor șeici).

Există astfel o diversitate foarte mare iar așa-zisul stat laic a încercat să o controleze impunând o versiune oficială a islamului sunni hanefi ca normă, ceea ce a antagonizat pe toți ceilalți și a dus la conflicte. Bineînțeles că o laicitate strictă era singura soluție și, într-adevăr, ea a fost impusă într-o anumită măsură de o generație de politicieni și militari loiali principiilor lui Mustafa Kemal Atatürk.

Dar tot ei au fost cei care au manipulat religia în momente de tensiune și au generat orori în ultimii 60 de ani iar logica asta a manipulării rămâne adânc înrădăcinată în mentalitatea și practicile politice din Turcia.

În acest context, regimul Erdoğan nu este deloc moderat, ci mult mai manipulator decât predecesorii săi așa-zis laici. Politica externă este total subordonată promovării intereselor musulmanilor din Turcia și din restul lumii, împotriva non-musulmanilor și a „vestului”, în particular. Pe plan intern, am asistat în ultimii ani la creșterea numărului de acte de violență împotriva minorităților religioase iar autorii lor au rămas nepedepsiți.

Este o adevărată cultură a impunității atunci când victimele violenței sunt minoritățile și femeile. Eu însumi am fost ținta unor comportamente insultătoare în cel puțin trei situații în ultimii 6 ani, încurajate tocmai de cultura impunității. Totul pornește de la instituțiile statului.

De exemplu, pedepsele foarte grele pentru insultarea statului turc, a demnitarilor acestuia, a instituțiilor și a națiunii turce au rămas și se aplică acum și când este vorba despre principiile etice islamice ale identității majoritare. Iar progresele privind drepturile omului au adus doar îmbunătățirea condiției conservatorilor religioși care au acum acces liber în instituțiile statului, inclusiv cele educaționale, de stat sau private.

Între timp, multe dintre fundațiile culturale ale non-musulmanilor sau minorităților etnice continuă să revendice fără succes, în instanțe, proprietăți confiscate în trecut. În plus, autoritățile întârzie să implementeze chiar și decizii ale Curții Constituționale care apără drepturile cetățenilor sau ale organizațiilor cetățenești ce nu se conformează normelor majorității.

Izmir este probabil printre cele mai europenizate orașe ale Turciei, iar o mare parte a populației este atașată în continuare de valorile laice, de valorile promovate de Ataturk. Ați simțit schimbări în ultimii ani în viața de zi cu zi? De exemplu, mai multe femei cu vălul islamic pe stradă etc?

După atacurile teroriste de la Paris, din noiembrie 2015, am trăit un moment teribil. Aveau loc meciuri amicale între echipe naționale iar Turcia a jucat în perioada aceea acasă împotriva Cehiei și Greciei. La ambele meciuri s-au ținut momente de reculegere în memoria victimelor de la Paris, conform indicațiilor UEFA. Publicul turc a huiduit continuu pe toata durata acelor momente solemne, suporterii strigând la unison și sloganul musulman „Allahu Akbar” ca o chemare la luptă împotriva Europei.

M-am simțit foarte rău atunci iar anumite experiențe personale ulterioare, în viața de zi cu zi, m-au făcut să realizez că viața în Turcia avea să devină din ce în ce mai dificilă pentru străini. Se simțea presiunea mai ales după ce liderul de la Ankara a început să vorbească public împotriva Europei, cu un discurs feroce.

Dar la Izmir străinii încă se simt ca într-un balon de sticlă protectoare. AKP-ul nu a câștigat la Izmir niciuna din alegerile locale sau generale de după 2002, deși a încercat cu disperare să impună un primar AKP. Fostul primar, republican, a fost asaltat cu anchete pornite de la Ankara, în care erau investigate anumite achiziții sau investiții publice dar a supraviețuit.

În spațiul public, presiunea s-a simțit, într-adevăr, din partea comunității conservatoare susținută de către guvern. Am multe exemple de familii sărmane care au primit sprijin financiar de la stat pentru educația copiilor, cu condiția ca aceștia să apară în public purtând hijab-ul sau alte elemente de îmbrăcăminte specifice islamului.

Unii dintre acei copii au devenit studenții mei, tot cu sprijin de stat, prin anumite scheme bursiere. În oraș apar tot mai multe persoane, mai ales tineri, care se îmbracă ostentativ în stilul conservator iar numărul restaurantelor care nu vând băuturi alcoolice s-a mărit considerabil chiar și în zone unde nu existaseră niciodată.

Ziarele locale s-au aliniat și ele la discursul dominant al Ankarei, prin achiziții de către actorii dominanți de pe piață, majoritatea susținători ai regimului actual. Au existat presiuni mari din partea Ankarei chiar și la ultimele alegeri pentru conducerea Camerei de Comerț locale, patroana universității la care lucram.

Cu toate acestea, Izmirul a rezistat și continuă să reprezinte un bastion al kemalismului republican. Majoritatea populației continuă să fie „occidentalizată” și studiile sociologice arată că zeci de mii de tineri din est sau de la Istanbul emigrează în zona Izmirului pentru a scăpa de presiunea cercurilor conservatoare din locurile lor de baștină.

Proteste împotriva Franței în Istanbul după apariția unor caricaturi cu profetul Mahomed în revista Charlie Hebdo. FOTO via Profimedia Images

Ați vorbit și scris în România despre tendințele autoritariste ale actualului regim. Dacă ar fi să tragem acum o linie, care ar fi marile momente care au definit aceste tendințe autoritariste? Cum le-ați resimțit în viața de zi cu zi și în cea profesională?

La Izmir, în viața de zi cu zi, autoritarismul regimului a fost puțin atenuat de stilul de viața local. Dar am multe cunoștințe și chiar prieteni apropiați care au fost târâți în justiție pentru acte publice de sfidare la adresa acestui regim. În ce privește cronologia apariției acestuia, este destul de lungă, cu multe momente importante.

Primul a fost în perioada 2010-2011 când, fără să se fi întâmplat ceva care să anunțe acel episod, Erdoğan a inițiat o politică agresivă față de omul care îl sprijinise să ajungă la putere, clericul Fetullah Gülen și masa lui de sicofanți, o adevărată „sectă” fetullahistă. Multe din instituțiile private de învățământ care asigurau mare parte din veniturile acelei grupări și, implicit, influența ei, au fost închise sub diferite pretexte.

În 2010, Parlamentul turc dominat de AKP a promovat amendamente constituționale prin care Consiliul Suprem al Magistraturii era practic subordonat Ministerului Justiției, astfel dându-se o primă lovitură grea independenței justiției.

În 2013, din mai până în august, au avut loc proteste la scară națională împotriva guvernării AKP. Au pornit de la Istanbul, unde un grup de militanți locali protestau împotriva demolării unuia din puținele parcuri rămase acolo pentru a se face loc construcției unui complex comercial de către una din nenumăratele firme apropiate AKP-ului. Numele Parcului Gezi a devenit numele întregii mișcări protestatare care a fost curmată în august prin intervenția în forță a poliției și jandarmeriei. Anunțând victoria în Parlament, Erdoğan a mulțumit în mod special „poliției mele”.

Deși represiunea împotriva societății civile începuse cu un an sau doi în urmă, episodul Gezi a marcat dezlănțuirea fățișă a statului condus de AKP împotriva opozanților din toate straturile sociale, inclusiv din media și universități.

În decembrie 2013 un caz foarte important de corupție devenea public, vizând membri ai familiei Erdoğan și înalți demnitari din guvern. Represiunea împotriva procurorilor și polițiștilor responsabili pentru acel caz dar și a jurnaliștilor care îl publicaseră a fost imediată și feroce. Cazul a fost închis prin proceduri parlamentare. Procurorii și polițiștii implicați au ajuns fie în închisoare, fie în exil în Germania, Olanda, Franța sau Statele Unite.

Oficial, guvernul a blamat gruparea Fetullah Gülen pentru acel caz și atunci a început să se vorbească pentru prima dată despre „gruparea teroristă Fetullah Gülen” (acronim turcesc FETÖ) care avea să fie făcută responsabilă și pentru lovitura de stat eșuată din iulie 2016.

Între timp, în vara lui 2015, procesul de pace cu PKK a fost oprit. Reprezentanții politici ai kurzilor (partidul HDP) au refuzat să sprijine alegerea lui Erdoğan ca președinte în 2014 și au fost pedepsiți nu doar cu întreruperea procesului de pace, ci și cu închisoarea. Astăzi, aproape 50 de primari HDP sunt în închisori, acuzați de colaborare cu PKK (deși guvernul însuși a colaborat cu PKK în cadrul procesului de pace), fiind înlocuiți cu funcționari numiți de guvern.

Citește și: Dincolo de aparențe. Marile mize din spatele conflictului Turcia-Grecia din Mediterană

Având în vedere că, după 2015, multe localități din sud-estul Turciei au fost distruse de forțele armate în numele luptei contra PKK, populațiile respective fiind relocate, se poate spune că răzbunarea este totală, la nivel național și local. Pe fondul deteriorării și mai accentuate a libertății de exprimare și a calității actului de justiție dar și în condițiile apariției unei crize economice, AKP-ul a pierdut majoritatea la alegerile generale din vara lui 2015.

Blocajul politic ulterior a dus la noi alegeri în noiembrie, câștigate greu de AKP pe fondul accentuării discursului dominant anti-liberal și etno-naționalist. Însă doar alianța cu partidul ultranaționalist MHP a asigurat o nouă guvernare AKP.

Prin această alianță, binomul AKP-Erdoğan a devenit prizonierul taberei ultra-naționaliste anti-europene și eurasianiste care face acum legea la Ankara. Tot ea a asigurat adoptarea în 2017 a amendamentelor constituționale care au transformat Turcia într-o republică prezidențială în care președintele controlează autoritar executivul, legislativul și justiția.

Privită din perspectiva acestei cronologii mai largi, tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016 nu mai pare atât de importantă. Ea doar i-a oferit lui Erdoğan oportunitatea de aur pentru a scăpa de ultimele elemente fetullahiste din toate instituțiile, de stat sau private. În acest proces, aproape toate instituțiile statului au devenit subordonate liderului de la Ankara, poate cu excepția Curții Constituționale care încă mai încearcă să lucreze independent.

Ca urmare a unor decizii luate la începutul acestui an, chiar și Banca Centrală se supune Președintelui, prin controlul Ministerului Finanțelor unde ministru este ginerele lui Erdoğan, Berrat Albayrak. Liderul de la Ankara este astfel responsabil pentru absolut tot ce se întâmplă în Turcia, bine sau rău. Iar deciziile sale de politică internă au adus economia și finanțele pe pragul unei prăpăstii. În aceste condiții a devenit și mai mult dependent de discursul ultranaționalist și de alianța cu MHP și „statul profund” pe care îl controlează.

„Era dificil să explici studenților ce înseamnă separarea puterilor în stat și independența justiției într-o țară în care aceste aspecte nu mai există”

Izmir, Turcia. FOTO via Profimedia Images

Din discuțiile cu colegii din Izmir, care este atitudinea profesorilor, a oamenilor din mediul universitar, față de regimul Erdogan? Există o îngrijorare sau mai degrabă o atitudine favorabilă?

Îngrijorare, teamă, repulsie. Acestea erau sentimentele pe care ni le împărtășeam unii altora. Cei care ar fi putut fi favorabili regimului nu se exprimau dar adevărul este că UEI era o universitate de o anumită calitate și sper să rămână așa.

Ați avut probleme la universitate din cauza opiniilor dumneavoastră liberale, anti-autoritariste? Ați fost chemat vreodată de conducere să vi se atragă atenția, să vi se spună că ar trebui să lăudați regimul Erdogan, nu să-l criticați?

Nu. Ar fi fost de neimaginat.

Ați predat științe politice. Ce le spuneați studenților despre ce se întâmplă în Turcia? Ei ce părere au?

Cred că meseria asta devine una dintre cele mai periculoase în Turcia în relația cu puterea, după cele de jurnalist și avocat al drepturilor omului. Eu am predat mai mulți ani cursul de introducere în științe politice pentru toți studenții universității, inclusiv pentru cei de la facultatea de drept.

Era dificil să explici ce înseamnă separarea puterilor în stat și independența justiției într-o țară în care aceste aspecte nu mai există. Studenții puneau întrebări incomode și răspundeam cu multă atenție, având grijă ca explicațiile să nu fie interpretabile drept critici.

La studenții noștri, cei din departamentul de științe politice, predam cursuri despre drepturile minorităților, despre Uniunea Europeană și multe altele, aproape douăzeci de cursuri în total. Nu de puține ori am avut momente dificile în ultimii ani. Mulți oameni din Turcia sunt îndoctrinați cu etno-naționalismul de stat de generații și așa sunt și copiii lor, studenții de azi.

Pentru astfel de oameni, kurzii nu sunt o minoritate iar drepturile minorităților sunt un non-sens, un instrument occidental de dominație. Aceeași logică se aplică și drepturilor cetățenești. Pentru acei oameni, patriotismul este naționalism feroce iar entitatea supranațională numită Uniunea Europeană este un actor slab și inutil iar vestul, în general, un dușman istoric.

Nu a fost ușor. Dar m-a ajutat foarte mult faptul că majoritatea studenților nu erau așa, ci mai degrabă anti-guvern și pro-democrație liberală, înțelegând noțiunea de drepturi individuale și fiind deciși să și le apere. Dar, la nivel național, astfel de tineri nu sunt o majoritate în Turcia, la fel ca în multe alte țări.

În cele câteva zile petrecute în Turcia în această vară, în zona Izmirului, am văzut o parte relativ prosperă a țării, cu case frumoase, drumuri, autostrăzi, oameni care nu par a avea grija zilei de mâine. Înțeleg totuși că economia Turciei nu merge deloc bine. Unde ar trebui să mă uit ca să înțeleg cu adevărat problemele cu care se confruntă în acest moment Turcia pe plan intern?

Inflația nu poate fi observată în câteva zile dar eu am avut la dispoziție 20 de ani ca să o simt. Puterea de cumpărare a omului de rând a slăbit dramatic în ultimii doi ani iar guvernul nu mai face față pentru că cheltuie mult pe aventurile politicii externe (misiunile militare, mai ales) și pe mari proiecte (poduri, autostrăzi, canale etc.) care nu produc venituri. Lira este în cădere liberă. Dacă îmi aduc bine aminte, prin 2010-2012 o liră avea valoarea de un leu și jumătate. Acum un leu valorează cam 1,7 lire.

Se adaugă presiunea creeată de îndatorarea externă ca urmare a politicilor economice și financiare catastrofale. Atât băncile publice și trezoreria, cât și băncile private, sunt în pragul colapsului pentru că lira slăbită face refinanțarea mult mai scumpă decât în trecut. Iar firmele private care au împrumuturi în valută străină nu au nicio șansă de supraviețuire. În plus, investițiile directe din străinătate sunt la un minim istoric. Vom vedea curând semnele colapsului, posibil chiar în această toamnă.

Ce părere aveți despre amenințările lui Erdogan la adresa țărilor europene, în special Grecia, referitoare la resursele de hidrocarburi din Mediterană? În ce cheie ar trebui să le citim?

Sunt expresia unui ultranaționalism anti-european care deocamdată prinde la public, pe fondul crizei economice. Și nu este prima dată în istorie. Problemele economice interne au creat mereu monștri. Cel mai hidos a fost ultranaționalismul rasist care a răvășit lumea în cele două războaie mondiale. Europa pare să fi învățat din lecția asta și a pus bazele celei mai mari inginerii economico-politice din istorie: Comunitatea Economică Europeană și, din 1992, Uniunea Europeană.

Acestea sunt forme de organizare a pieței la nivel continental astfel încât naționalismele de stat să nu mai aibă sens. La nivel mondial au apărut zeci și sute de organizații internaționale care reglementează diferite domenii, politici, direcții de acțiune. Trăim în ceea ce îmi place să numesc „logica cooperării” dar mereu vor exista astfel de actori blocați în „logica confruntării”.

Erdoğan, Trump, Putin, anumiți conservatori britanici, și o seamă de lideri din Africa și Asia reprezintă această logică. Fac greșeli de politică internă care îi transformă în prizonieri ai propriilor construcții politice și nu au altă șansă de ieșire dacât dând foc acelor construcții. Dar lumea de azi nu mai este cea de pe vremea lui Hitler și Stalin. Se va reveni la logica cooperării mai devreme sau mai târziu, chiar dacă devierile vor costa mult.

„Turcia lui Erdoğan nu va fi niciodată un aliat rezonabil al Occidentului”

Nave de război turcești escortează o navă de prospecțiuni maritime în Marea Mediterană. FOTO via Profimedia Images

Unde credeți că se va afla Turcia în următorii zece ani? Va fi Turcia un aliat de nădejde al Occidentului (NATO, UE) sau va juca un cu totul alt rol în geopolitica mondială?

Turcia lui Erdoğan nu va fi niciodată un aliat rezonabil al Occidentului pentru că este prizoniera marilor erori ale conducătorilor săi, dintre care am indicat câteva mai sus. Nu poate fi parte din grupul statelor liberal democratice care au fondat ordinea mondială după 1945. Pentru a reveni în acea lume, pe picior de egalitate cu ceilalți actori, trebuie să ai un sistem politic care să garanteze justiție echitabilă și protecția drepturilor fundamentale, elementare ale cetățenilor, inclusiv dreptul la proprietate.

Drepturile sunt încălcate zilnic în Turcia încă dinainte de Erdoğan iar „justiția” este acum o glumă. Dacă ar exista justiție independentă, însuși liderul și ceilalți lideri ai guvernului ar suferi. La ora actuală vedem o Turcie acționând fățiș împotriva intereselor partenerilor săi europeni și atlantici. Cred că o atitudine mai tranșantă din partea UE, NATO dar și din partea statelor puternice europene și nord-americane ar face din Turcia lui Erdoğan un actor mai cooperant.

Mă refer aici la excluderea oricăror concesii și abordarea de pe poziții ferme, intransigente, a tuturor chestiunilor disputate, chiar cu prețul pierderii Turciei ca aliat pentru o vreme. În situația actuală, nu este oricum prea mult de câștigat de pe urma relațiilor cu Turcia în afară de aspectele comerciale.

A trebuit să plecați de la universitate în această vară. Puteți să-mi dați mai multe detalii? De ce vi s-a spus că trebuie să renunțați la catedra de la Universitatea din Izmir?

În Turcia, activitatea universitară este reglementată de o instituție care se numește Yüksek Öğretim Kurulu (YÖK; Consiliul pentru Studii Universitare). Aceasta a fost înființată în 1983 și coordonează politicile din domeniul universitar. Începând de acum doi ani, a căpătat puteri sporite, verificând dosarele cursurilor. Încet, încet, a ajuns să controleze angajările chiar și la universitățile private.

În ianuarie 2020, YÖK a anunțat printr-un comunicat oficial intern că a schimbat condițiile pentru angajarea profesorilor străini, fixând discriminatoriu criterii mai înalte prin comparație cu cele pentru profesorii turci. Eu nu am aplicat niciodată pentru cetățenia turcă și sunt străin deși lucram acolo de 18 ani.

Mi se cerea astfel să public „în 6 luni plus 6 luni” un articol academic într-unul din jurnalele înscrise în Social Sciences Citation Index, un fel de ligă a campionilor în lumea academică. Eu am un articol publicat la acel nivel în 2006 dar mulți profesori din lumea asta nu au publicat niciodată la acel nivel pentru că este foarte dificil.

Efortul este similar celui depus pentru o teză de doctorat și ia ani, nu „6 luni plus 6 luni”. Nu este un termen realist. Probabil că, înțelegând că așa ceva este imposibil în cazul meu dar luând în considerare și salariul destul de mare după 18 ani, conducerea universității a decis să nu prelungească contractul bianual care a expirat pe 31 august.

Ce veți face în acest moment? Veți rămâne în Turcia sau veți pleca definitiv din această țară?

Sunt deja acasă, la Buzău, și nu doresc să mă întorc pentru a munci în Turcia în anii imediat următori. Păstrez casa de acolo, împreună cu soția mea alături de care voi rămâne aici. Poate că mă voi întoarce la un moment dat în Turcia dar, deocamdată, mă bucur că sunt acasă, într-o țară europeană unde drepturile cetățenești sunt protejate, unde se poate vorbi și gândi liber. Și caut un loc de muncă unde experiența mea să fie de folos.