Regaluri. Chocolat. Surori LABÈQUE. Mi-era dor de această interpretare paradoxală, în care virtuozitatea se transformă în tandrețe, forța în senzualitate
Zilele de festival se scurg repede și trebuie să te miști rapid pentru a nu rata ocaziile. Compozitori, orchestre, soliștii preferați. Faptul că o orchestră concertează două zile e doar vestea bună, dar are programele sînt diferite. S-ar putea să nu vrei să le ratezi. Nu ascund că e și loterie. Speranțele să fie spulberate. Reamintesc. Există și varianta streaming-ului de 12 ore sau Radio România Muzical. Experiența nu este aceeași. E ca un premiu de consolare. Și nici nu se transmit toate concertele.
ORCHESTRA FILARMONICĂ CEHĂ și MANFRED HONECK la Ateneu
Două concerte cu cea pe care Casa de discuri Gramophone a desemnat-o orchestra anului 2022 și un dirijor legendar. Este curios însă, că, deși, a fost A. Dvořák care a inaugurat și dirijat filarmonica (1896), chiar compozițiile sale, în zilele noastre, filarmonica n-a îndrăznit să își adauge numele compozitorului în marcă, cum se întâmplă la noi. Toți sînt „George Enescu”. Și poate asta spune cel mai mult despre noi. Despre maestrul Honeck, vorbele sînt prea puține. Cine nu-și aduce aminte de seara din 2017, când ajunsă cu întârziere, venind direct de la aeroport, Orchestra Simfonică din Pittsburgh (PSO) s-a așezat pe scenă, maestrul pe podium și ne-au lăsat muți, să ridice mâna? Da, nu vom găsi pe nimeni.
În prima zi, scena a fost completată de magnificele surori LABÈQUE
Mi-era dor de această interpretare paradoxală, în care virtuozitatea se transformă în tandrețe, forța în senzualitate, minimalismul în universalitate. Au și această superbă calitate de a promova compozitorii tineri, muzica contemporană, fiind active în cercurile pop-rock, foarte bune prietene cu Madonna sau Thom Yorke de la Radiohead. Concertul lui Dessner este, indubitabil, o bijuterie. Iar soundul pare ceva total nou. Proaspăt. Răcoritor (și nu numai că era caniculă afară). Și, bineînțeles, la bis, nu putea lipsi, parcă dedicație specială pentru mine!, Philip Glass. A 4-a mișcare din lucrarea 4 Movements for two pianos. A urmat, acel moment unic pe care îl trăiești doar când se cântă a 5-a de Ceaikovski. Este una dintre cele mai frumoase pagini muzicale din istorie. Și complicată, vine la pachet. Tempii, intrările, modulațiile toate sînt numai pe reglaj fin, altfel, va suna ușuratic sau haos. Dar Filarmonica cehă n-a negociat nimic. Totul a fost la nivel de excelență. Inima îți vibra în fiecare arcuș.
Ziua următoare (program aici ), programul a început cu prima și cea mai scurtă simfonie beethoveniană, nr. 1. Este ca un pahar plin cu suc fructe proaspăt stoarse, aromate, pe care nici nu-ți dai seama când l-ai terminat. Atât de fluid și nuanțat a cântat orchestra că, evident, nu voiam să se termine. Dar atât a scris Beethoven. Normal că, prezența filarmonicii la noi trebuia marcată și cu Dvořák. Iar după Simfonia nr 1, nimic mai potrivit decât o suită orchestrală din opera Rusalka, în aranjamentul Tomáš Ille / Manfred Honeck. Feerie, vivacitate, strălucire și deja celebra „Oda lunii”, cel puțin după interpretarea lui Gautier Capuçon din prima seară. Opusul ales pentru interpretarea lui Enescu a fost Vox Maris. Lucrare de atmosferă care răsplătește pe toți cei care o cântă în spiritul enescian. La fel ca și cu Pittsburgul, și acum, vrăjitorul de la pupitru ne-a desfătat auzul pentru mult timp de-acum încolo.
ORCHESTRA SIMFONICĂ DIN LONDRA și Sir SIMON RATTLE
Foarte iubit și la noi, dirijorul va părăsi orchestra londoneză pentru Orchestra Simfonică Radio din Munchen. Acesta a fost un fel de turneu de adio. Iar setlistul a fost pe măsură. Pentru prima întâlnire, Mahler: Simfonia nr. 9. Se conturează, deja, un festival Mahler în festival. Cu o seară înainte fusese Simfonia a 2-a. Ca descriere, lucrarea este o trecere de la progresiv la jazz simfonic, cu câteva stații în clasic. Eterogenă ca stiluri, ritmuri, încărcătură orchestrală. E atât de dificilă, este și lungă, încât trebuie să fi un adevărat magician să cuplezi atâtea stări, intensități, tensiuni, explozii, acalmii.
Și, totuși. Actrița Emilia Popescu, într-un grup de prieteni, mai puțin eu, în acea seară am făcut cunoștință, a descris cel mai bine interpretarea ca stare emoțională „n-am auzit decât două instrumente”.
Compact, curgător, pasional. Încărcătură afectivă definitivă. Timp suspendat. O stare regală la propriu, nu doar că orchestra vine din insulă iar Rattle e decoratul regatului. Pentru ultima întâlnire în această formulă, programul a fost și mai îndrăzneț ( aici ). Efectul s-a dorit, cumva, total. A reușit. Olivier Messiaen: Simfonia Turangalîla. Jocul vieții și al morții. Cu instrumentar atipic orchestrelor clasice. Scena plină de instrumente de percuție, celestă, carillon… cu multe influențe orientale. Numai din descriere și știi că ce se va produce pe scenă va fi halucinant. Emoție viscerală și atmosferă exotică. Totul merge numai pe contraste, pulsații, o sonorități și vibe din altă lume. Dar, ce să vezi, minunea se produce. Vibrația te învăluie, treptat, pentru că așa sînt gândite frecvențele de emisie ale acelor instrumente. Rezonează cu alte părți ale creierului decât în mod obișnuit. Mai adunăm pe listă și părțile de partitură care elevează virtuozitățile instrumentiștilor, și, fără să știi cum și de unde, levitezi. La final, explozia de aplauze a fost binemeritată. O experiență care nu se va repeta curând, nu orice orchestră sau dirijor se avântă în această aventură muzicală. Așa că cei prezenți sînt niște privilegiați. În sală, dintre cei prezenți, doar prin excepție, erau care știau despre ce e vorba și, și mai puțini care o ascultaseră deja. De fapt, cel mai des am auzit, din partea doamnelor, domnii nu prea recunosc, „am venit să aud și eu ce-i cu Turangalîla, asta”. Iar sub bagheta lui Sir Simon Rattle experiența e completă și definitivă.
Ligeti și francezii
Prima zi de septembrie a fost marcată de două concerte speciale.Ateneul Român – o integrală György Ligeti (aici ) ENSEMBLE INTERCONTEMPORAIN și PIERRE BLEUSE, dirijor E greu, dacă nu imposibil să descrii muzica sa. Poți încerca o comparație cu pictura abstractă. Poate Pollock. Nu știu. Cert este că, cele patru lucrări, au produs impresia scontată. Disonanța, bitonalitatea, virtuozitatea violonistei sau a pianistului, toată această mostră de neconvenționalitate, abstract până la urmă, au marcat puținul public din sală. Desigur, poate părea risipă sau extravaganță, dar această muzică dacă nu este auzită nu poate fi cunoscută. Și, mai apoi, preferată. Mai ales că acum, în întreaga lume, Ligeti a devenit un fel de modă. Am fost puțin dezamăgită de prezență, mai ales că, multe voci care doresc revendicarea sa de origini. Dar ei nu erau nici măcar în sală. Nu că la Enescu ar rupe scaunele. Doar că ultimul stă mai bine.
ORCHESTRA TEATRULUI CAPITOLE DIN TOULOUSE și CORUL ACADEMIC RADIO, dirijor CHRISTIAN BADEA
Seara a aparținut francezilor. Aproape. Program aici. Și pentru că zici francezi, te gândești imediat la ciocolată, dar nu oricum, ci, „Ciocolată cu dragoste”. Cred că a fost doar coincidență, dar gustul și satisfacția serii acestea au fost, pentru că, unul din sponsori, cred, oferea tablete de ciocolată în ambalaj auriu. Stilat. Văzând programul, poate că lumea va corecta. Enescu nu e francez. Da, nu e născut în Franța. Dar pentru călătorie e mai importantă opera decât locul de naștere. Prima parte, a fost dominată de atmosfera celestă dictată de poemul enescian Isis și antrenul rapsodiei lui Maurice Ravel – Tzigane. Dar a venit partea a doua. Cu paradisiaca Simfonie a 3-a a lui Camille Saint-Saëns. Cu un sound aristocratic sacral, dat de orgă, și arhitectură tradițională, această capodoperă a muzicii franceze, până la urmă, are o putere devastatoare. Lirism, dinamism, melodicitate. Lumini delicate, maiestuozitate, veselie, strălucire. E o combinație care poate fi scăpată ușor din mână. Dar prezența domnului Badea garanta, din start, o interpretarea magistrală. Toate emoțiile, sonoritățile și culorile au trecut prin public. Răsplătiți cu aplauze, venite de la cei prezenți într-un număr ușor mai mare de media de până acum, cel puțin, apreciat din vedere, muzicienii ne-au oferit un bis și tot al unui francez. Georges Bizet. Uvertura operei „Carmen”. Cu alte cuvinte, cu adrenalina la nivel maxim, nici nu te mai lua somnul. Nu din experiența mea, ci, din a celor care au ”aterizat” la unul sau altul dintre concerte, ei spun că merită. S-a ivit un timp liber, au profitat și nu au regretat. Alții au făcut mii de km să aibă șansa asta. Nu știu cum stă în statistici poporul cu curiozitatea, că doar atât trebuie
DIN SERIA DE CRONICI FESTIVALUL GEORGE ENESCU / autor: Dana Cristescu
.
INTERVIURILE HotNews.ro