Stupoare intelectuala (de Tom Gallagher)

La inceputul anilor ’90, acei cetateni ai tarii carora li s-a dedicat, rapid, sloganul „moarte intelectualilor” constituiau exceptional de curajoasa avangarda a campaniei pentru initierea unor schimbari fundamentale. In acest sens, exemplul Pietei Universitatii ramane nu doar edificator, ci simbolic.

Mobilizarea acestui segment al societatii a generat, in plus, o serie de organizatii civice solide. Fermitatea pozitiilor adoptate atunci de reprezentantii intelectualitatii se datora, partial, si rezultatelor notabile ale

sistemului educational romanesc – care a permis, in pofida infirmitatii sale, formarea mai multor generatii cu o pregatire indubitabil vasta, doritoare sa contribuie activ la recladirea tarii.

Spre deosebire, segmentul muncitorilor era perceput ca fiind, majoritar, „spalat pe creier”. Doina Cornea recomanda, in acea vreme, restrangerea sufragiului universal pe motiv ca acesta ar putea lesne constitui o amenintare la adresa unei democratii veritabile.

Doleanta ei pare a se adeveri in prezent, cand PNL ba amana alegerile, ba refuza initiativa unui vot deschis – in baza caruia electoratul poate sti cum anume a votat un ales intr-o chestiune-cheie -, ba proscrie sondajele de opinie in perioada premergatoare euroalegerilor.

Masurile servesc, fireste, minimalizarii dezbaterilor – in vederea obtinerii unui electorat fie docil, fie deziluzionat, care sa absenteze masiv de la urne.

Poate ca asemenea demersuri au loc tocmai acum, deoarece grupurile determinate a obtine progresul si schimbarea in bine sunt altele decat cele din 1990.

Romanii zilelor noastre dispun de o certa cultura politica – variabila, desigur, de la caz la caz -, sunt mult mai bine informati si au avut, de regula, posibilitatea familiarizarii cu modul de functionare al sistemelor politice occidentale.

Comparativ, dimensiunile lumii intelectuale apar diminuate. Sistemul educational, bunaoara, a regresat continuu – in loc sa fi avut parte de o veritabila renastere. Mass-media independente au ajuns la un numar alarmant de redus, iar societatea civila la capatul puterilor ei – tevatura iscata in cadrul adunarii generale a APD oferind destule motive de ingrijorare.

In alte ONG, predomina grandomania, oboseala sau resemnarea, in timp ce societatea civila semnaleaza din ce in ce mai des dorinta caderii la pace cu un sistem injust in schimbul obtinerii anumitor privilegii.

In urma cu un deceniu si jumatate, indignarea fata de actiunile unor demnitari ca Remes si Chiuariu ar fi condus la spontane proteste de strada. In prezent insa, organizatiile civice se dovedesc profund retinute in a lua atitudine fie fata de gafele sau neajunsurile mai-marilor zilei, fie fata de acei colegi care au preferat sa defecteze in directia oligarhiei.

Renate Weber, presedinta Fundatiei Soros, se afla in fruntea listei candidatilor PNL pentru scrutinul din noiembrie. Ca atare, va trebui sa apere neobosit demersurile lui Chiuariu – nu doar acasa, in decursul urmatoarelor saptamani, ci, ulterior, si la Bruxelles.

Rolul pe care domnia sa a acceptat sa-l joace este atat de distructiv, incat pare mai degraba inspirat din crezul lui Miron Cozma decat al lui George Soros – ca doar „luceafarul huilei” a facut la randul sau, ani buni, parte din instrumentarul politico-manipulator al unui sistem insidios.

A nu se uita ca, pana in 1999, destui mineri si sindicalisti din vestul tarii erau pregatiti a sari oricand in ajutorul lui Cozma. Dupa ultima mineriada, s-au trezit, intr-un final, la realitate, intelegand ca sistemul nu facuse altceva decat sa-i insele permanent.

Asadar, cum ramane cu soarta – si comprehensiunea – „omologilor” lor din lumea civica? Unii incearca sa reziste in fata bocancilor statului Tariceanu, fiind permanent asediati – vezi editura Humanitas, condusa de Gabriel Liiceanu. Altii nu se mai implica deloc, din varii motive, mai mult sau mai putin frivole.

Presedintele tarii care, in pofida unor gesturi imprudente, se dovedeste dedicat sustinerii unui sistem judiciar independent, este repudiat de multi dintre ei in baza personalitatii si/sau a originii sale.

Drept care s-ar putea conchide ca, in 1990, atitudinea lor de transanta dezaprobare fata de Ion Iliescu se va fi datorat pur si simplu unui disconfort vizual – nu le-a placut mutra omului si basta! Daca Iliescu ar fi avut o alura la fel de sarmanta precum cea a lui Tariceanu, se poate presupune ca destui reprezentanti ai societatii civile ar fi ajuns sa bata palma cu el – asa cum o face, acum, doamna Weber, prin girul acordat oligarhiei create chiar de Iliescu.

Nu am incotro – stau si ma tot intreb cine sunt adevaratii „stupid people” ai zilelor noastre?