Sub aripa lui Celibidache. La Festivalul lui Enescu, ziua a-8-a

Sergiu Celibidache i-a dat un sunet unic acestei orchestre. Si orchestra a fost precum toata lumea se astepta: precisa ca un neamt.Sala Palatului Münchner Philharmoniker, dirijor Valery Gergiev, Solist Daniil Trifonov – Rachmaninov – Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra in do minor op. 18, Bruckner – Simfonia a IV-a in mi bemol major “Romantica” (WAB 104)

E mega hit Concertul numărul 2 de Rachmaninov.

Este folosit în coloana sonoră a multor filme, partea a doua este folosită (aproape copiată, de fapt) în melodia “All by myself” compusă de Eric Carmen (mai cunoscută este varianta lui Celine Dion) și este un favorit al interpreților la concursurile de pian din lume, pentru că le dă posibilitatea să arate în același timp tehnica și capacitatea lor de a transmite un bagaj de trăiri spectatorilor. Solistul a cam greșit, dar asta nu a contat niciodată pentru mine. Am cântat la pian 12 ani, atât singur cât și în fața publicului și am greșit și eu, uneori rău. Am înțeles însă că dacă reușești să transmiți ceva publicului, să îl miști și să îl faci parte din magia cântării tale, atunci nu contează. Deci greșelile nu m-au deranjat.

Interpretarea lui Trifonov a fost una nouă, nemaiauzită de mine.

Concertul este dramatic oricum, dar tempo-ul în care a ales să cânte, mai lent și mai apăsat decât am fost eu obișnuit la ce am mai ascultat, i-au dat o cu totul alta însemnătate. Bineînțeles că m-am gândit la faptul ca Münchner Philharmoniker a fost sub conducerea lui Sergiu Celibidache, cunoscut pentru importanța acordată fiecărei note și că ar putea fi un omagiu adus maestrului. În orice caz, Rachmaninov este o furtună de sentimente într-un tempo nebun, cu accente dramatice și cu schimbări bruște de nuanțe. Tempo-ul a fost mai așezat, i-a dat timp să clădeasca spre punctul culminant al fiecărei părți. Precum Sisif cu bolovanul lui, Trifonov a urcat prin toate octavele pianului cu arpegii în forte iar orchestra a urmat ritmul impus ca un bun complice.

Finalul glorios a fost, cu siguranță, un pic prea lent pentru gusturile mele, tempo-ul lui fiind comparabil cu cel al primei părți, dar emoția și dedicația cu care muzicienii au încheiat concertul mi-a tăiat răsuflarea. La bis, Trifonov m-a atins direct în suflet cu Chopin a cântat-o cel puțin la fel de frumos ca Dinu Lipatti.

În viziunea lui Sergiu Celibidache care a condus Münchner Philharmoniker timp de aproape 17 ani și a adus-o în rândul celor mai mari orchestre ale lumii, muzica nu poate fi păstrată în înregistrări. Celibidache considera ca experienta live este unică și de nepretuit. Interpretarea cu Bruckner a lui Sergiu Celibidache a dat referința. Simfonia a IV-a pe care am ascultat-o a fost perfectă. Se cântă rar la noi sau de loc (de fapt, ca majoritatea operelor lui Bruckner și Mahler), fără suflători nu poți cânta Bruckner. Iar suflătorii au fost aur pur.

Alămurile au fost înălțătoare în fortissimo, fără să strice echiibrul sonor, fără să ne asurzească sau să acopere celelalte instrumente, cu sunetul lor catifelat, plin și răsunător. Este o simfonie ciclică, prima și ultima parte sunt legate prin temele lor muzicale, deși ultima se află în contrast cu prima, nefiind vorba de o repetiție. Precizia instrumentelor, sentimentul că orchestra și dirijorul sunt un singur organism viu, un întreg, m-a făcut sa acord atenție deosebită dirijorului – Valery Gergiev este recunoscut ca un geniu, și totusi vizual, după părerea mea, nu părea să facă nimic. Ceea ce cu siguranță este fals, așa că mă întreb dacă nu cumva totul este la un alt nivel când vine vorba de cei mai buni dintre cei mai buni?

Oare se înțeleg doar din priviri? Oare gesturile lui Gherghiev arată instrumentiștilor doar ce să transmită, ce să simtă, cum să vibreze? În mod cert nu mai este vorba să le arate când să intre sau cum să cânte deoarece sunt perfecti. Reacția pe care am avut-o acum doi ani la Berliner Philharmoniker am resimțit-o un pic și azi: acești instrumentiști nu trăiesc printre noi, nu sunt oameni. Sunt niște ființe superioare care au ajuns la un nivel de înțelegere, de performanță, de comunicare cu dirijorul, de exprimare a sentimentelor umane, pe care abia îl percepem și cu care suntem binecuvântați o dată la cățiva ani, când îi întâlnim, înainte ca ei să se întoarcă la locul lor, printre stele.

Disclaimer: nu suntem critici muzicali, muzicologi sau muzicieni, nu avem nici o obligație, nu ne asumăm nici un rol, nu suntem elevi, nici liceeni, nu ținem minte ce putem găsi în cinci minute pe net. Expunem păreri sincere și subiective despre spectacole. Vă mai rugăm o dată ca pentru articole de specialitate să vizitați paginile de specialitate. O veste bună pentru cei care nu pot fi în sală: se transmit foarte multe din concerte la radio si pe site-ul festivalului, live.