Tara mea. De ce „ma bag”? (de Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu face o paralela intre criza politica si evolutia unei boli. „Sunt necesare reguli stricte de igiena si un transplant iminent de organe”, observa scriitorul.

De ce te agiti? De ce nu-ti vezi de treaba? De ce risti, bagandu-te in cocina, sa te manance porcii? De ce, ca intelectual, te bagi in politica? Ce, n-ai editura? Nu ai de scris? N-ai treaba? Iata intrebarile la care a trebuit sa fac fata in ultima vreme.

Alt tip de interpelari a fost acesta: Voi, intelectualii, stati pe margine si de acolo va dati cu parerea. Daca aveti ceva de spus, intrati pe terenul de joc! „De ce nu-si face, in fond, dl Liiceanu un partid? Sa vina ca om politic si sa vorbeasca, asa cum facem noi, in parlament. Nu in apeluri si la televizor.

Sau, altminteri, sa-i lase pe ziaristi sa scrie si sa vorbeasca despre politica.”

Dragi oameni politici, dragi ziaristi si dragi prieteni grijulii si binevoitori, iata ce raspund la toate aceste intrebari. In primul rand ca mi le-am pus si eu. Chiar asa: de ce nu-mi vad de scris si de ce ajung sa pun pe hartie intr-o zi nume ca Hannah Arendt, Heidegger sau Platon si in alta nume ca Iliescu, Geoana, Vadim sau Voiculescu? Sunt oare masochist?

De ce scriu cu aceeasi mana si lasand sa treaca prin acelasi creier nume care populeaza paradisul culturii si altele, care fac parte din micul infern romanesc si care imi trezesc repulsie? De ce fac asta? Pentru ca „politica” (cu acte in regula si inscris intr-un partid) este evident ca nu vreau sa fac.

Atunci de ce „ma bag” ba, mai mult, de ce cred ca orice intelectual adevarat are „a se baga” in momente ca acelea pe care le voi descrie mai jos?Pentru ca e criza politica. Despre tara mea si despre criza ei politica as vrea sa va vorbesc.

Un organism e sanatos atata vreme cat fiecare organ isi vede, pe tacute, de treaba lui. Cand inima, sa zicem, incepe sa se faca simtita, cand iese din anonimatul ei si din bataile ei cuminti si discrete, cand devine, brusc, vedeta si bate repede si aritmic si te hartuieste si nu-ti da pace, organismul intra in criza. Pe scurt, esti bolnav.

Respiri. Dar respiri fara sa stii ca respiri. Respiri vazandu-ti de treaba. Daca incepi sa-ti numeri respiratiile pe minut, sa vezi cat de adanc iti patrunde aerul in plamani sau sa fii atent la calitatea aerului pe care-l respiri, atunci este evident ca nu-ti mai vezi de treaba.

Dar si daca ceva nu e in ordine cu inima ta, cu plamanii tai, cu respiratia ta, cu aerul pe care il respiri si nu faci nimic, atunci te sufoci si mori. A constientiza o disfunctie a unui organ inseamna sa accepti ca esti bolnav si sa intreprinzi ceva pentru a te vindeca.

Ei bine, acelasi lucru se intampla si cu organele unei societati. Ele merg bine, isi fac treaba atata vreme cat nu stii de ele.

In schimb, cand organul politic, de pilda, devine vizibil, incepe sa faca tapaj si doare, cand de dimineata pana seara, la televizor, la radio si in ziare ai de-a face cu ficatul Voiculescu, cu intestinul gros Vadim si cu rinichiul Geoana, inseamna ca societatea in care traiesti e bolnava rau de tot. Inseamna ca e criza politica.

Cand un partid si un diriginte de partid, intr-o sedinta solemna a parlamentului, de condamnare a comunismului, inlocuiesc aparatul fonator cu un fluier de fotbal si, uitand vorbirea articulata, folosesc zbieretul, geamatul si huiduiala, inseamna ca e criza politica.

Cand inima-PNL, in loc sa pompeze sangele, asa cum se cuvine, in plamanii-PD il pompeaza direct in stomacul-PSD inseamna ca e criza politica.

Atunci cand, „pe parcursul jocului”, creierul-parlament schimba peste noapte regulile de functionare a organismului si decide ca incepand de a doua zi organismul va evacua urina prin intestinul gros si fecalele prin uretra, inseamna ca e criza politica.

In aceasta situatie de alarma generala a organismului si de criza politica a societatii, oamenii nu-si mai pot vedea de treaba lor si, simtindu-se amenintati de moarte, „se baga”. „Se baga” pentru ca le pasa si de corpul lor, si de tara lor, si de felul in care au sa traiasca.

In asemenea situatii de criza organica apar reactiile compensatorii si tendintele de reglare automata a organismului.

Celulele-anticorpi se mobilizeaza si se duc la locul unde e rana si unde organismul e bolnav. Atunci cand societatea este in criza, membrii ei isi aduc aminte ca sunt cetateni, eventual romani, si ca au o tara de aparat impotriva clasei politice pe care au delegat-o pentru a le administra tara, dar care nu-si face treaba.

Cand e criza politica, toti cetatenii unei tari sunt chemati in jurul ranii care trebuie sa se inchida. Redevii cetatean si intri pe scena politica intocmai unui om care isi da seama ca e bolnav si care face ceva pentru a se vindeca. Si intocmai ca in cazul bolii, la fel e si in criza politica si sociala: doar prostii, lasii, indiferentii si fatalistii nu fac nimic ca sa se trateze si vindece.

S-ar parea ca pentru clasa politica din Romania sunt urgente noi reguli de functionare a organismului, reguli stricte de igiena si, din pacate (pacientul este intr-o stare grava ), un transplant iminent de organe.

Sper ca ati inteles cat de mult mi-ar placea sa traiesc intr-o societate care mi-ar oferi luxul de a uita ca sunt cetatean, ca sunt roman si ca de dimineata pana seara trebuie sa am numele „Romania” pe creier. Romania e tara care, in scurta ei istorie moderna, si-a obligat intelectualii sa se rateze, pentru ca i-a facut mereu sa-ti aminteasca de romanitatea lor.

Mereu am avut, ca romani, ceva de „construit”, de „unificat”, de indreptat, de luat de la capat.

Traim, pana la nevroza, o stare de insurectie cetateneasca si romaneasca. Bolnava noastra Romanie, cu smecherii, lichelele, hotii sau prostii care au condus-o periodic, ne-a cerut, de prea multe ori, sa ne amintim ca suntem „cetateni” si „romani”. Visez o Romanie in care sa nu trebuiasca sa-mi aduc aminte de asta mai mult de o data la patru ani. S-o pot uita, adica, si in rest sa scriu, sa scriu, sa scriu…