Skip to content
Victor este tatăl lui Anton, de trei ani și jumătate, alături de care învață bucuriile și provocările vieții de părinte. FOTO: Arhiva personală
TOTUL DESPRE MAME

„Tata” a fost pentru mine un cuvânt gol. Cum am învățat să fiu tată după ce am crescut fără tata

Victor Arvunescu

Mic fiind, n-am avut mai deloc contact cu tatăl meu, prin decizia voită a mamei, iar asta m-a făcut să cred că ceea ce trăiesc e normal. Aveam și exemple de „așa nu” în jur, în comunitatea de la țară unde am trăit, cu tați agresivi verbal sau fizic, duri sau fără strop de empatie pentru copiii lor. Așa că mereu am crezut că e mai bine așa, fără.

N-am nicio amintire din copilărie în care tata să mă ajute, să mă sprijine sau chiar să mă certe. Ori să fie prezent la ziua mea de naștere, să mă țină de mână la deschiderea anului școlar. Și asta chiar dacă, fizic, era doar la câțiva kilometri distanță.

Am învățat să mă bărbieresc singur și am suportat tot singur râsetele celor din jur când nu mi-a ieșit bine. Când am crescut, nu am împărțit niciun șpriț cu el și nici dezamăgirea vreunei iubiri. Toate aceste situații mi-au lăsat un gol imens – o traumă pe care aveam să o înțeleg abia atunci când și eu am devenit tată. 

Ca o scurtă trecere în revistă, tata, căruia îi spuneam „dumneavoastră” când ne întâlneam, era și nu era în viața mea. Apărea pentru câteva minute, apoi dispărea pentru câteva luni sau ani și lăsa în urma lui o mare perdea de confuzie și câteva sute de lei compensație, dacă avea.

Nu ne vizitam, deși la țară el venea des la casa lui părintească, care era – culmea! – la câteva case distanță de a mea. Ne vedeam dacă se nimerea și de fiecare dată era o senzație ciudată. Nu știam ce vrea de la mine, știam doar că e tata și că ar trebui să îi dau bună ziua, așa cum am fost învățat acasă. 

Am încă vie această imagine cu el care stă la volanul unei Skoda vechi și zâmbește spre mine ușor ștrengărește, dar fără să facă vreun efort să se dea jos, ori să mă ia în brațe ori… să ceva. N-am auzit niciodată să îmi spună „fiule”, nici „dragă Victor”. Cam așa interacționam cu el la vârste fragede și aproape de fiecare dată încremeneam, căci nu știam cum să reacționez. 

Mama a fost extrem de protectoare cu mine, la fel și bunica mea, iar el nu aprecia asta. Mereu dădea vina pe ele pentru situația în care s-a ajuns. Când lucrurile deveneau tensionate între adulți, în cadrul întâlnirilor ad-hoc, mama sau bunica mă trageau deoparte să nu vorbesc cu el, în timp ce el încerca să arate unui copil că „Uite cum mama și bunica sunt de vină”.

Citește continuarea AICI.