Trei zile de city break cu mâncare și povești prin Cucuieții din Deal

Cred că toți am auzit pe cineva folosind expresia „la Cucuieții din Deal” pentru a spune despre ceva că este hăt, hăt departe. Și pentru mine era doar o localitate fictivă, până să mă trezesc pe mail cu o invitație cu titlul „Cutreieră alături de ING Bank prin Cucuieții din deal” și cum nu puteam să nu explorez o legendă și o memă, am fost trei zile cu ei să văd unul din puținele locuri din țara asta care mi-au scăpat din explorări.

Proiectul face parte din campania ING Credit Card cu Chef de Cutreierat, care îi inspiră pe clienții ING să descopere și să acceseze experiențe noi oriunde în lume, pentru că până la urmă chiar și la Cucuieți îți poți face cardul de credit din Home’Bank, iar traseul a fost gândit de cei de la Cronicari Digitali.

A fost un turneu cu mâncare locală delicioasă făcută cu saramură din puțuri misterioase numită „slatină”, conace care au atras regizori de Hollywood și case tradiționale restaurate de le-ar face competiție și ălora de la Viscri.

Ziua 1: O pastramă de rață care mi-a schimbat viața, dealul lui George Enescu și o casă inundată de culori

Călătoria noastră începe la Tescani, acum casă memorială și loc pentru cantonamente de pictori și muzicieni din jurul țării, dar pe vremuri cuibușor pentru love story-ul care a schimbat destine: George Enescu și Maruca Cantacuzino.

Fie că ne plimbam prin casa imensă, între instrumente și fotografii vechi cu violonistul, în timp ce o fată cânta piese de pian pe fundal, fie că exploram labirintul de alei flancate de plopi din jurul conacul familiei Rosetti-Tescanu (după numele de fată al Marucăi), am fost un pic șocat de ce atmosferă serenă era acolo, deloc similară cu atmosfera rigidă din alte case memoriale.

Se spune că sub porumbul de lângă moșia ar fi fost o pistă de aterizare, amintind de aviatorul Bîzu Cantacuzino, fiul Marucăi. Nu știu dacă avionul a atins sau nu vreodată pământul ăsta, dar povestea stă bine în aerul dintre plopi, ca un film pe care-l vezi în minte la rezoluție mare. 

Tescani e exact genul de loc în care cultura nu-ți vorbește de pe soclu, ci te ia de mână și-ți spune „hai, mergem la pas”. De aici și cealaltă legendă cu dealul de pe care le cânta Enescu sătenilor din zonă.

De la muzică am trecut firesc la mâncare și am descoperit că „farm-to-table” tradus în română sună mult mai bine când e „din bătătură în farfurie”. La Punctul Gastronomic Local Domeniul Măgura, de lângă Moinești, m-am ciocnit de o pastramă de rață fragedă, dar totuși foarte degresată, care pur și simplu a revoluționat modul în care judec carnea respectivă. Am înțeles de la Cristi, proprietarul pensiunii, că e vorba de o rasă locală de rață amestecată cu rața chinezească Pekin. Cert e c-a ieșit ceva excepțional de rafinat.

După ce-am mai ras niște sarmale și niște ciorbă de rață, am plecat la o plimbare cu căruța trasă de cai pe dealul Măgurei și am trăit senzația de rollercoaster, că nu știam cât de amuzant poate să urci pante abrupte cu căruța.

După-amiaza ne-am întors la Moinești, în casa galerie a pictorului Dumitru Macovei. O casă care e și atelier, și muzeu intim. Macovei are felul acela de a ancora simboluri arhaice, mitologie, obiecte din folclor, și de a le trece printr-un filtru contemporan fără să iasă nici Romanian Design Week, nici Ziua Iei.

Cel mai bine ne-a explicat-o chiar el: „Am avut expoziții cu sute de oameni, dar cel mai important e că am reușit să fac din casa asta un loc viu, nu un depozit de tablouri.”

Seara s-a închis la Resortul Casa Creangă din Târgu Ocna, unde ne-am relaxat între lebede, cu priveliștea dealurilor pe care le-am parcurs de-a lungul zilei sub ochi.

Ziua 2: Petrolul, casele tradiționale mai frumoase ca la Viscri și sărmăluțele pe băț

Dimineața a început la Muzeul Răzeșilor Găzari din Prăjești, o clădire construită pe fonduri europene care-ți dă peste mână dacă te-ai obișnuit să subestimezi muzeele din localități mici. Expoziția te plimbă prin istoria zonei din cele mai vechi timpuri până azi, de la Cucuteni la Cucuieți, cum ar veni. Nu era o colecție de rarități, ci mai mult ca un serial în care personajul principal era locul, ținutul acestor răzeși găzari care aduceau petrol cu căruța-n toate colțurile țării.

Mi-a rămas în minte pavilionul exterior, cu obiecte găsite sau adunate de la case vechi aflate în prag de demolare: instalația veche de prelucrare a gazului, căruțele cu care îl transportau răzeșii până la granițele țării. După cum explica profesorul Constantin Parascan, ghidul nostru prin această poveste: „Oamenii din satele astea (Prăjești, Măgirești, Poduri) formau o unitate culturală. Își luau nevestele din aceleași sate, nu mergeau mai departe. Era o matrice comună de gândire și tradiție. Am constatat că există elemente comune tuturor acestor comunități, și de aceea am adunat obiecte din toate satele, ca să fie o poveste întreagă.”

La câțiva pași de acolo, am ajuns la o gospodărie țărănească din Măgirești unde ni s-a servit o lecție de arhitectură vernaculară pe înțelesul simțurilor. Construită în 1926 de Costache Mareș, clădirea asta și restul aflate în diverse etape de restaurare din regiune îți arată cum să faci lucruri cu cap: nu faci o poză în timp, ci refaci o utilitate. Primăria Măgirești a ținut povestea întreagă și se simte, după cum explica primarul, Ionică Câda: „Când am aflat că proprietarul vrea să vândă casa cuiva care urma să o dărâme, am insistat să ne-o vândă nouă. Am preferat să o salvăm, chiar dacă era într-o stare foarte proastă. După ce am restaurat casa, am redat-o comunității. Aici au loc conferințe, festivaluri de dansuri populare, expoziții și chiar proiecții de film. A devenit un loc viu, nu doar un muzeu.”

Și desigur că ne-am bucurat și noi de un astfel de eveniment cu un târg impromptu agroturistic cu de toate, de la burduf în coajă de brad la sărmăluțe pe băț și cele mai delicioase roșii.

În Cucuieți am ajuns apoi la Biserica de lemn „Sfinții Voievozi”, monument istoric construit în jurul anului 1749, care a fost transportată la locul actual de peste trei kilometri în amonte, bucată cu bucată, de oameni și preot și cele două glasuri de cântăreți. Bătrânii spun că locul vechi fusese o mănăstire grecească dinainte de 1600. După plecarea călugărilor, a rămas biserica satului. 

Doamna Doina Creangă, o povestitoare locală, ne-a prezentat cum pe un zid exterior al bisericii are loc lupta dintre bine și rău, sub forma a două îmbinării de lemn, una în formă de berbec, alta în formă de lup.

După atâta lemn, piatră și lut, seara a fost despre oameni. Într-o gospodărie țărănească din Cucuieți, la masă, tot cu Doina Creangă la povești, am trecut în categoria „nu e doar mâncare, e antropologie aplicată”. 

Și apoi am urcat pe dealurile din zonă să vedem ce a mai rămas din industria petrolieră, dar și să mai digerăm din bunătăți.

Ziua 3: Un castel misterios vedetă la Hollywood și un prânz care închide cercul

Ultima zi a început aristocratic, la Dofteana, la Castel Ghica. Ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea de Neculai N. Ghika, inițial reședință de vânătoare, e o demonstrație de stil romantic desenat de un arhitect italian și se vede. Are 33 de camere, patru nivele, un hol central cu scară în „U” ca un gest teatral, terase care privesc lacul de 1800 de metri pătrați și un parc cu arbori seculari care știu lucruri. 

E parte din patrimoniul național și se simte. În al Doilea Război Mondial, aici a fost comandamane german, nu e o informație pe care s-o uiți ușor. Adaugă un strat de istorie complicată care stă sub parchetul lustruit și nu e singurul schelet din cămara acestui loc. Ba chiar sunt sigur mai mulți, la propriu, că s-au filmat vreo două filme horror acolo, inclusiv unul cu Armand Assante, care pare foarte amuzant.

Prânzul de la Cerdac Cotești, Budești, a funcționat ca o virgulă lungă înainte de întoarcerea la București. Nu mai aveam ambiții de a „bifa” ceva, aveam doar recunoștința pentru trei zile atât de compacte și pline cu aventuri și amintiri. Totuși, recomand cu drag localul pentru sosul excelent de hribi cu care a venit servit mușchiulețul meu de porc. Rar am dat de unul atât de plin de hribi reali și savuroși.

Aceste dealuri și sate de Cucuieți nu-s doar într-un singur loc. Ele formează o sumă de microgeografii, de micropovești: Un muzeu local impecabil lângă o gospodărie restaurată cu grijă; o biserică de lemn mutată de comunitate, o casă-galerie în care arta contemporană a crescut cu rădăcini în simboluri arhaice; un conac boieresc în care s-au schimbat stăpânii și limbile, dar nu s-a schimbat nevoia de a spune povestea mai departe; un Punct Gastronomic Local care face fusion cuisine fără să știe, doar punând pe masă ce are mai bun.

Între timp, e util să ai un instrument care-ți simplifică partea logistică în astfel de excursii. ING Credit Card e fix genul acela de instrument: trei rate fără dobândă la cumpărături peste 500 de lei, oriunde în lume (inclusiv când „lumea” e drumul forestier până la un PGL), card pe care îl deschizi gratuit de oriunde, din Home’Bank, și îl folosești pe loc, fără costuri de emitere și fără costuri de livrare. Când știi asta, te uiți altfel la prânzul în aer liber sau la cazarea pentru două nopți: nu ca la o „gaură în buget”, ci ca la niște cheltuieli împărțite elegant. Da, e partea pragmatică a poveștii, dar fără partea pragmatică riști să lași poveștile pentru „la anul”.

Articol susținut de ING