Trupa Cardinal la Electric Castle 2019: „În România nu există cultura mersului la concerte”

Cardinal, o trupă tânără din Constanța, se numără printre cei care au primit șansa să cânte la Electric Castle 2019, după ce au câștigat concursul „Own The Stage”, dedicat trupelor și artiștilor la început de drum. Asta cu toate că băieții sunt activi din 2015 și au deja un cult following în online, datorită excelentului album de debut „Disappearer”, lansat acum doi ani. E atât de bun încât „oamenilor nu le vine să creadă că suntem din România, e cel mai des compliment pe care-l primim”, după cum mi-a explicat Daniel Boiangiu, chitaristul și solistul trupei. Ei bine, chiar sunt din România și la Electric Castle i-am văzut cum au împins toată scena locală la next level.

Nu aveam cum să ratez concertul din două motive: 1. Când o trupă sună atât de bine în studio, vrei să vezi dacă se descurcă și pe scenă și 2. Pentru că voiam să văd dacă hype-ul din online se materializează și în viața reală. Aici mă refer strict la fanii lor.

Au fost programați să cânte la ora 16, în ultima zi de festival, când mulți încă dorm în încercarea de a-și reîncărca bateriile pentru ultimul sprint înainte să plece din Bonțida. Am ajuns cu 20 de minute înainte de primul acord și cu toate că nu a fost multă lume inițial, am văzut destui oameni cu tricouri Cardinal. Deci nu e doar în online entuziasmul pentru tinerii ăștia.

Apropo de primul acord, după ce băieții au intrat pe scenă și au băgat un scurt intro, Daniel Boiangiu, unul dintre chitariștii și soliștii din trupă, a schimbat complet ritmul după ce a lovit corzile cu tot corpul. Ochelarii de soare i-au zburat instant de pe față și au ajuns în mijlocul scenei, fix la picioarele basistului. A fost cel mai punk moment din Bonțida de până atunci, depășit peste doar câteva secunde, când tot Daniel a reușit să-și rupă cureaua de la chitară.

Acum sunt atent la trei lucruri deodată: concertul în sine, cum reușește Daniel să cânte la instrument fără curea și destinul ochelarilor lui de soare, care au rămas la milimetri distanță de picioarele lui Victor. Asta s-a întâmplat la prima piesă. Din fericire, Daniel și-a rezolvat cureaua la scurt timp după, nu a mai fost nevoie să cânte la ea de pe podea. Nu știu ce s-a întâmplat cu ochelarii, știu doar că avea nevoie de ei.

Am verificat să văd exact câte grade erau în Bonțida. Muream de cald și mă mișcam mult mai puțin ca ei, care săreau de sus în jos și alunecau pe scenă la 29 de grade. Au ținut nivelul ăsta de cardio o oră întreagă, în special Marko, al doilea chitarist, care părea versiunea constănțeană a lui Omar Rodriguez Lopez în clipul ăsta. Energia lor a rupt tot. Publicul, care acum era într-un număr și mai mare, era 100% pe filmul lor. La cât de bine sunau băieții și ce reacție a stârnit în public, aveam senzația că văd viitorul rock-ului românesc în concert la Electric Castle. Concertul s-a terminat după o oră care a zburat mai repede ca ochelarii lui Daniel.

După show i-am tras la o parte pe cei patru tineri rockeri și am vorbit cu ei despre debutul la Electric Castle, cât de greu e să cânți pe 30 de grade, Tommy Cash, viitorul trupei și ce înseamnă să cânți rock în România pentru o trupă cu media de vârstă de 20 de ani:

Cum a fost primul vostru concert la Electric Castle?

Daniel Boiangiu, chitarist și solist: A fost o experiență foarte bună. Am lucrat cu o echipă profesionistă și publicul a fost super mișto și foarte receptiv. Am văzut că erau în public oameni cu tricouri Cardinal.

Daniel: Da, nu știm de unde tot apar.

Victor Dădaciu, bassist și solist: Mulți sunt și prieteni care vin și ne ajută și ei la show-uri.

A fost greu să cântați pe 30 de grade?

Daniel: Noi mereu ne încălzim când cântăm. Pot fi și 10 grade afară, tot o să iasă aburi din noi.

Victor: Prima oară când am cântat în Cluj-Napoca a fost într-un bistro foarte mic. Cred că au fost 50 de grade acolo. Purtam și un pulover. Nu știu cine m-a pus să fac asta.

Daniel: Toată lumea făcea și mosh acolo deci era super cald. A fost mult mai nașpa din punctul ăsta de vedere. Aici a fost chiar plăcut.

Ați câștigat concursul „Own The Stage”, dedicat trupelor noi, dar voi sunteți pe piață de câțiva ani. De ce credeți ca abia acum a prins Cardinal?

Vlad Niță, toboșar: Acum a aflat mai multă lume de noi. Și cântăm și noi mai bine.

Victor: Noi încercăm să fim mai nebuni și cred că asta e un lucru bun. Poate prima dată când ne auzi sau vezi un concert poate ți se pare un pic too much dar apoi te obișnuiești cu noi.

Victor, tu ai făcut o referință la scandalul cu Tommy Cash în timpul concertului. Dezvoltă te rog afirmațiile tale.

Victor: Nu-mi dau seama de ce ai fi atât de împotriva manelelor decât dacă ai un anumit rasism intern de care nu poți scăpa. Mai ales într-un set de la Tommy Cash, care e kitch și nu are treabă cu nimic, face ce vrea el, nu are un anumit stil. E bine să fii împotriva oamenilor care se supără pe manele, dar nu ne putem opri la a spune „eu sunt tolerant pentru că ascult manele sau pentru că mănânc shaorme”.

Nu e destul doar să te afișezi tolerant. De exemplu, în Cluj- Napoca, rromii sunt relocați la modul forțat la groapa de gunoi. Vorbim de cel mai progresist oraș din România. Lumea trece cu vederea peste asta. Ne credem toleranți dar nu suntem.

Daniel: E doar o chestie de suprafață, foarte superficial totul. Oamenii se aprind că de ce Electric Castle s-a supărat că s-au pus manele pentru că ei se dau anti-rasiști dar nu reușesc să depășească acest nivel superficial.

Victor: E mai periculos să spui „eu ascult manele deci nu sunt rasist” și apoi să treci cu vederea la ce se întâmplă cu rromi decât să fii pe față super neo-nazi.

Aveți un sunet foarte aparte pentru scena locală, cu influențe evidente din afară. Sunt curios dacă v-au influențat și trupe de la noi.

Daniel: Poate Bastos. Ei ne-au influențat ca și atitudine. Pentru noi a fost prima oară când am văzut o trupă mai micuță care avea turnee în Europa, propria lor sală de repetiții, totul do-it-yourself.

Victor: Noi și ascultăm multă muzică din genul pe care-l face Bastos. Și o altă trupă cred că ar fi Methadone Skies. I-am văzut live când am cântat împreună, noi nu știam de ei, și după ce le-am văzut concertul am rămași distruși.

Daniel: Admirăm foarte mult și trupele mari de rock de la noi, gen Vița de Vie sau Implant Pentru Refuz. Îi admirăm pentru ce o făcut și cât de sus au ajuns. Dar noi nu urmărim să mergem pe același drum.

Victor: Nu am refuzat niciodată idei și sfaturi. Nu încercăm să fim în afara scenei. Dar uite, eu când am început să fac muzică nu știam nici o trupă românească. Tot ce știam era Kryptonite Sparks. Nici de Vița de Vie nu știam.

E important pentru voi să fiți apreciați în România?

Marko: Da, este, nu cred că cea mai mare problemă la noi e lipsa oamenilor care ascultă muzică. Problema e că nu există cultura asta de mers la concerte. Sunt foarte puțini oameni care vor să meargă să vadă o trupă în concert, orice fel de trupă, nu contează ce ascultă. Lumea nu prea merge la un live show în weekend.

În Londra, de exemplu, mulți merg și la trupe mici din pură curiozitate. Merg să le asculte fără să-și facă un research pe net înainte. Vor să audă ceva nou.

Dacă te uiți la istoria rock-ului românesc, toate trupele care au avut succes au avut cel puțin o piesă cântată în română. Voi aveți doar piese în engleză. V-ați gândit să scoateți ceva și în limba natală?

Marko: Noi ne simțim mult mai confortabil cu piese cântate în engleză.

Victor: Eu am crescut în America și teoretic știu mai bine româna dar totul sună mai dramatic în engleză.

Daniel: Noi nu prea ascultăm nici o trupă cu versuri în română. Așa am crescut. Dar credeți că aveți nevoie de o piesă în română ca să ajungeți la nivelul următor?

Marko: Ni s-a mai zis că ar fi o idee foarte bună să facem o piesă în română, pentru că ar prinde foarte bine la publicul local. Se conectează mai bine mesajul cu ei. Dar mi se pare că nu e ceea ce vrem noi neapărat.

Având în vedere că băgați un gen de muzică de nișă, credeți că sunteți dezavantajați de faptul că sunteți activi în România?

Daniel: Cu stilul nostru de muzică probabil am avea un succes mai mare în afară.

Marko: Nu aș vrea să mă plâng sau ceva, dar mi se pare că există o balanță aici. În România există mai puține oportunități de a ajunge mare pe o muzică de nișă. Sunt mai puțini oameni și mai puține trupe. În Londra sunt mai multe oportunități să ajungi la festivaluri sau sesiuni live dar e și o concurență mai mare. Sunt mult mai mulți care fac muzică în afară. Cu o muzică mai de nișă în România e mai ușor să începi și să ai un following mai mic, dar apoi e mult mai greu pentru că nu există fani atât de mulți aici.

Vlad: În România e foarte bine la începutul carierei. Atunci cântam mai prost. Dacă eram afară probabil că nu făceam față.

Victor: Cred că reușind aici, nu că o să reușim oriunde, dar dacă poți să ai un cult following în România cred că poți să-l ai și altundeva. Nu sunt alții mai presus de noi.