Tudor Vornicu si Securitatea

Institutionalizarea controlului de tip politienesc transformase colaborarea cu Securitatea intr-o conditie impusa de lege. Un exemplu ar fi cel al administratorilor de bloc, obligati sa tina evidenta tuturor chiriasilor si vizitatorilor, registrul fiind verificat o data la doua saptamini de ofiterul care se ocupa de zona respectiva.

Un altul, este al celor care la intoarcerea din tara erau obligati sa raporteze ce au facut, cu cine s-au intilnit si ce au discutat. Intr-un sens, toate acestea pot fi considerate colaborare, dar exista o diferenta uriasa intre nota data sub proprie semnatura in fata ofiterului care te convoca la Securitate si delatiunea de cinci pagini despre cel mai bun prieten.

Numai naivii isi pot imagina ca astfel de servicii erau gratuite. Intr-un fel sau altul, informatorii erau rasplatiti. In 1951, in “Directiva despre munca cu agentura numarul 101”, erau precizate pina si sumele de bani ce puteau fi date informatorilor, ele mergind de la 3.000 la 10.000 de lei, ceea ce reprezenta o avere pentru vremea respectiva.

In 1987, treaba era tratata cu ceva mai multa discretie: “In raport cu valoarea informatiilor furnizate, persoanele din reteaua informativa pot fi recompensate in bani sau obiecte, potrivit normelor aprobate, sau stimulate in alt mod”.

Stimularea insemna plecari in strainatate, functii, acces la magazine cu circuit inchis si multe altele, probabil in raport de interesele si nevoile fiecaruia. Asta nu inseamna insa ca Securitatea nu-si mai platea colaboratorii. Exista liste cu intregi retele informative care erau stipendiate de Securitate. Sumele incepeau de la citeva sute de lei si ajungeau la citeva zeci de mii.

Interesant este cum au evoluat metodele de recrutare de-a lungul timpului.

Daca in 1948, Securitatea insasi admitea ca “oamenii se vind acceptind colaborarea” si ca metoda “convingerii functiona doar la oamenii de caracter”, iar in 1951 accentul cadea pe “activitatea dusmanoasa sau criminala care trebuie sa fie in intregime demascata si toate marturiile consemnate in scris, dupa care sa i se propuna colaborarea cu organele Securitatii

pentru a se putea reabilita”, in 1987 lucrurile stateau foarte diferit. Racolarea si instruirea retelei era “un proces continuu in cadrul caruia trebuie sa se cultive dragostea pentru patrie, hotarirea de a apara ferm cuceririle revolutionare ale poporului”. Colaborarea nu mai era privita ca o trauma la care era supus respectivul, ci un act patriotic, facut din convingere.

Centrul de greutate se muta pe ideologie.

In 1951, ofiterul de Securitate era obligat “sa supravegheze cu atentie purtarea si actiunile informatorului, deoarece dupa recurtare, in majoritatea cazurilor, informatorul trece printr-o criza psihica, iar lucratorul operativ este dator sa-l aduca la starea normala, scop in care primele intilniri trebuie sa aiba loc la intervale de timp de 24 de ore sau chiar mai des”.

In schimb, la finele anilor ’80, principala grija a Securitatii parea a fi conspirativitatea si “intarirea convingerii la toate persoanele din retea ca prin colaborarea cu organele noastre indeplinesc o indatorire patriotica de aparare a orinduirii socialiste, a independentei si suveranitatii patriei”.

In ultimii ani ai regimului, reteaua informativa luase proportii uriase. Motivele sint citeva. In primul rind, se ajunsese la o paranoia a controlului, fiecare respiratie trebuia supravegheata; in al doilea, Securitatea trebuia sa-si justifice existenta, sumele exorbitante pe care le inghitea. Racolarile se faceau pe banda rulanta, iar ofiterii asudau intocmind birocratic dosare.

Se lucra la norma. Oferta depasea cererea, iar neglijenta incepuse sa-si spuna cuvintul. Exista cazuri hilare, de oameni care au figurat in retea, fara sa aiba habar ca fusesera racolati si care nu au dat nici macar o singura nota. Mai mult, nici macar ofiterii nu mai stiau daca respectivul era sau nu informator.

Dosarul se plimba dintr-un birou in altul ani intregi, pina cind un sef mai tipicar adnota nervos. “Ce-i cu asta? De verificat”. Nu se mai tinea cont de aproape nimic. Virsta nu mai constituia un impediment. Daca ar fi putut, Securitatea ar fi transformat si copiii de gradinita in colaboratori.

Cind s-a deschis arhiva Securitatii din Sibiu, s-a descoperit cu stupoare ca cel mai tinar informator era un elev de scoala generala in virsta de noua ani.

In dosarul de “obiectiv” al Radioteleviziunii, exista un informator cu numele de cod “Mihai” (unul dintre cei mai activi), care a fost racolat in 1971, pe cind era elev la Liceul “Dimitrie Cantemir” din Bucuresti. Voi povesti despre el cind va veni vremea.

Cert este ca Securitatea ceausista ar fi supravietuit mai greu fara cohorta de informatori. Majoritatea dosarelor de urmarire informativa se deschideau ca urmare a unor delatiuni. Care, asa cum am aratat, erau obtinute prin convingere, se bazau pe voluntariat si patriotism. Dar in special pe ceea ce chiar Securitatea numea “Slabiciunea de caracter a persoanelor”.

Tudor Vornicu s-a nascut in Bacau, intr-o familie modesta, tatal fiind invatator. Familia din partea mamei este de origine italiana, venita in Romania in 1892. Bunicul a fost administratorul mosiei printului Mavrocordat, iar unul dintre unchi proprietarul fabricii de sticla “Azuga”.

Dupa mai multe tentative nereusite de a absolvi, pe rind, Facultatea de Litere si Academia Comerciala, in 1948 da examen de reporter la ziarul “Sportul popular”, unde lucreaza pina in 1956. Se transfera apoi la “Scinteia”, iar in 1959 este numit corespondent la Paris pentru Agerpres.

Sta acolo pina in martie 1965, cind este retras de la post si numit seful redactiei Actualitati din Televiziune.

“Are aptitudini pentru munca de Securitate”

Greu de crezut, desi zvonuri in acest sens au fost destule, dar Tudor Vornicu a avut o relatie cu Securitatea. Se poate spune ca a fost un alergator de cursa lunga. Relatiile sale cu Securitatea au inceput in 1956, anul in care a fost numit corespondent al ziarului “Scinteia” si al Agerpres la Paris, si au durat pina in 1988, anul mortii.

A fost racolat de Directia a III-a, in cadrul actiunii “Ordinul Asumptionist”. Probabil ca s-a dovedit eficient pentru ca Securitatea noteaza: “Dupa recrutare, fiind dirijat corespunzator, a furnizat o serie de informatii importante, care au dus la rezolvarea acestei actiuni”. Dar adevaratele sale misiuni au fost in exterior, in special cele de la Paris.

Incepind din 1957 a fost preluat de UM 0920 si folosit cu succes in actiuni pe linia acestei unitati. “Cu ocazia deplasarilor facute in calitate de reporter, cu diverse echipe sportive, a rezolvat mai multe sarcini informative, furnizind informatii din Spania, Belgia si Orientul apropiat, care au fost apreciate ca importante pentru securitatea statului”.

Care au fost aceste sarcini si cum le-a rezolvat Tudor Vornicu nu se va putea afla decit din dosarul lui de retea. Cert este ca Securitatea avea o parere excelenta despre Tudor Vornicu.

Iata cum suna unul din rapoarte: “Este caracterizat ca are aptitudini pentru munca de Securitate, curajos, perseverent, cu initiativa in munca, un tip inteligent, volubil, prietenos, avind o buna pregatire politica si de cultura generala”.

Prin Televiziune a circulat tot timpul zvonul ca Tudor Vornicu ar fi fost chiar mai mult decit un simplu colaborator al Securitatii, purtind trese pe sub costum. O dovada in acest sens exista si in dosarul de obiectiv al Radioteleviziunii.

Este vorba de o nota a Securitatii, potrivit careia “Tudor Vornicu a fost ofiter de Securitate pina in anul 1965, cind a fost trecut in rezerva cu gradul de maior. (…) Unul din fratii sai, Vornicu Sergiu, este colonel in cadrul Comandamentului pompierilor”.

Aparent, relatiile de colaborare cu Securitatea se sfirsesc cam prin acelasi an, 1965, cind a fost abandonat din cauza “unor manifestari de indisciplina in munca si neexecutarea sarcinilor”. Aparent doar, pentru ca din alte documente reiese ca totusi colaborarea a continuat, cu mai multa sau mai putina regularite, pina in 1987.

De exemplu, intr-un Raport din 1975 se arata ca “in 1973 a informat intimplator, dar superficial ca il cunoaste pe atasatul de presa american Ron Oppen, cu ocazia unei deplasari facute in SUA si ca-l banuieste ca este omul CIA”.

Tensiuni in relatia cu Securitatea

In tot cazul, 1975 este anul in care intervine o incordare in relatiile dintre Tudor Vornicu si Securitate. Greu de spus exact de ce. Asupra lui incepe supravegherea informativa, iar in 1977 i se deschide dosar. Motivul: “In discutiile purtate cu persoane din anturajul sau, face o serie de aprecieri tendentioase la adresa politicii partidului si statului nostru.

In unele situatii, pe fondul nemultumirilor determinate de masurile luate in legatura cu o serie de emisiuni pe care le-a realizat, isi manifesta dezaprobarea fata de activitatea unor persoane cu functii de conducere din Radioteleviziune si alte organisme din mediul cultural, facind aprecieri tendentioase la adresa acestora”.

Impotriva lui Vornicu se iau masuri de interceptare a corespondentei si telefonului, mergindu-se pina la a i se monta microfoane in biroul din Televiziune.

Supravegherea a continuat pina in 1987, cind se propune inchiderea dosarului. Iata ce spune, in Raportul din 23.

05 1987, maiorul Florea Alexandru: “In ultimii ani, obiectivul a fost folosit de o unitate speciala din cadrul Departamentului Securitatii Statului, pentru realizarea unor actiuni de influenta pe linga oameni de cultura si ziaristi straini care ne-au vizitat tara, precum si pentru rezolvarea unor sarcini specifice acelei unitati, activitatea desfasurata fiind apreciata pozitiv”.

Securitatea l-a condus pe ultimul drum pe Vornicu

Colaborarea lui Tudor Vornicu cu Securitatea a fost una cu intermitente. O relatie cu nabadai. Personaj cunoscut si iubit de public, devenit aproape un idol, avind functii de conducere in Televiziune si o pozitie bine consolidata, Tudor Vornicu isi putea permite sa nu fie intotdeauna pe linie. Emisiunile sale o demonstrau, iesind intrucitva din tiparul epocii.

La fel si atitudinea neconventionala in raport cu directivele venite de sus. Comenta, spunea bancuri, lua pozitie fata de diferite masuri aberante, ba chiar ameninta ca se duce si reclama la Partid.

In dosarul de obiectiv Radioteleviziunea, numele lui Tudor Vornicu apare in diferite tabele cu cei care “comentau negativ”, intretineau relatii cu strainii si care, astfel, se aflau in atentia Securitatii. Mai apare in unele note informative, nu multe. Ca si intr-un raport al Securitatii in care este acuzat ca baga pe post cam prea multe filme americane.

Ca masura de precautie si verificare, “Teodor” (care poate sa fie sau nume de obiectiv sau numele codificat de sursa) este dat in atentia Directiei

a III-a.

Cu alte cuvinte, potrivit practicii obisnuite a Securitatii, Tudor Vornicu era si urmarit, si urmaritor. Astfel, in timp ce avea deschis un dosar de urmarire informativa, el colabora si cu Departamentul Securitatii Statului, Directia influentare si dezinformare. O colaborare de aproape 30 de ani. Despre care nu stim mai nimic.

Pentru ca in acest dosar de obiectiv nu exista note informative care sa sugereze ca ar putea apartine lui Tudor Vornicu. Acest lucru nu este exclus, data fiind aglomeratia de nume conspirative. In spatele multora s-ar putea afla Vornicu.

Este insa putin probabil, avind in vedere distantarea evidenta care se produsese in ultimii ani fata de Securitate, ca si faptul ca era folosit la lucruri ceva mai fine si mai subtile, ca influentarea si dezinformarea. Cert este ca,

intr-un fel sau altul, relatia sa cu Securitatea a durat pina in ultimul moment. Se poate spune chiar ca, alaturi de sutele de oameni, si Securitatea l-a condus pe Tudor Vornicu pe ultimul drum. Ultima pagina din dosar este nota facuta chiar la inmormintare (vezi facsimil dreapta).

Sub numele conspirativ “Radu Manoliu”, secretarul de stat din Ministerul Culturii

Andrei Magheru, fost informator al Securitatii

Andrei Magheru a ocupat si ocupa functii importante in guvern si la Cotroceni. Este in prezent ministru secretar de stat in Ministerul Culturii, consilierul personal al lui Razvan Theodorescu, ambasador si reprezentantul personal al presedintelui Ion Iliescu la Consiliul permanent al francofoniei.

Rapoartele, furnizate “conform instructajului”

Cariera lui Andrei Magheru a inceput inainte de 1989, de pe vremea cind a lucrat in Radioteleviziunea romana, la redactia Emisiunilor pentru strainatate din Radio si la cea similara din Televiziune. O cariera care ii permitea sa fie invitat la dineurile si receptiile oferite de ambasadori. Si nu numai. Era prezent la expozitii, tirguri, lua interviuri unor oameni de afaceri.

Pe scurt, era permanent in legatura cu strainii.

Dupa orice intrevedere, dadea raportul la Securitate. Lucru de inteles, intr-un fel, pentru ca legea privind relatiile cu strainii era draconica. Si nu numai legea, ci si regulamentul intern al televiziunii, care prevedea ca, dupa orice contact cu un strain, trebuia dat un raport detaliat, care era predat securistului oficial. Abaterile de la lege se pedepseau cu inchisoarea.

Deci Andrei Magheru era, practic, obligat sa dea aceste rapoarte. Nu era singurul. Exista in dosarul de “obiectiv” Radioteleviziunea zeci de asemenea note. Multe date sub proprie semnatura. Altele, la fel de multe, sub un nume conspirativ. Este si cazul lui Andrei Magheru. Cu alte cuvinte, el era sursa a Securitatii sub numele de cod “Radu Manoliu”.

In aceasta privinta, lucrurile sint clare. Notele informative erau primite de mr. Florea Alexandru, ofiterul de Securitate care se ocupa de Televiziune. Relatia dintre Andrei Magheru si numele conspirativ “Radu Manoliu” reiese din chiar textul notelor. Un exemplu este nota din 30 mai 1986, unde se spune: “ …

am participat impreuna cu sotia mea, Valeria Gagialov, la un dineu oferit la resedinta consilierului cultural si stiintific al Ambasadei Frantei, Jean Habert si a sotiei sale…”. Valeria Gagialov, cunoscuta actrita a Teatrului National, era casatorita cu Andrei Magheru.

Alexandru Repan, ajuns in atentia Securitatii

La prima vedere, astfel de rapoarte sint un simplu “proces-verbal” al respectivelor reuniuni. Cine a participat, ce s-a discutat, cine cu cine a stat de vorba si care au fost comentariile. Pe 7 iulie 1986, are loc un alt dineu, tot la Ambasada Franceza, in cinstea directoarei Bibliotecii Franceze, dna Janine Manzenares, care isi incheia misiunea.

“Au mai fost de fata, spune “Radu Manoliu”, sotia mea, Valeria Gagialov, Alexandru Repan, artistul plastic Sorin Dumitrescu cu sotia sa Doina, Ileana Virtosu, Mihaela Slavescu si Bazil Zincenco, toti trei de la catedra de limba franceza a Universitatii Bucuresti, Modest Morariu, directorul Editurii Minerva….”.

Teoretic, toti cei prezenti la dineu trebuiau sa dea asemenea note explicative, numai ca… daca vreunul dintre ei “uita”, Securitatea il avea la mina si il putea santaja cu incalcarea legii. Exista suficiente mostre de asemenea santaje. Oameni care se trezeau chemati la ofiterul de Securitate si luati la rost pentru ca nu declarasera asa-numitele relatii cu strainii.

In cazurile fericite, respectivii erau pusi sa dea o declaratie prin care isi recunosteau vina si se angajau sa nu mai faca. Asa incit simpla nominalizare intr-o astfel de conjunctura putea avea consecinte dintre cele mai rele.

Dar problema esentiala a acestor note informative este continutul discutiilor relatate. Aici era punctul sensibil, caruia Securitatea ii acorda cea mai mare atentie. Pe de o parte, Securitatea avea astfel posibilitatea sa cunoasca starea de spirit si opiniile diplomatilor straini si, nu in ultimul rind, pe cea a diversilor oameni de cultura romani. Consecintele cu adevarat grave de aici proveneau.

Andrei Magheru, de exemplu, in nota din 30 mai, dupa ce descrie “atmosfera cordiala” in care s-a desfasurat dineul, dupa ce trece in revista discursurile care s-au tinut, spune: “Din pacate, atmosfera agreabila a fost usor umbrita in unele momente ale serii de citeva glume deplasate spuse de Alexandru Repan, cum ar fi, de exemplu, citez “n-avem carne, dar in schimb avem

mult talent” si diverse glume cu… evrei”. Rezultatul este imediat. Ofiterul de Securitate adnoteaza, in finalul notei informative, “propun exploatarea notei la Dir III si la SMB. Referitor la aspectele cu A. Repan este dat in atentie Dir III”. Dupa care urmeaza o aprobare a unui ofiter superior.

Asadar, actorul Alexandru Repan si-a dat drumul la gura, spunind, de altfel, ceva inofensiv, Securitatea a aflat si, drept consecinta, a fost dat in observatia Directiei a III-a. A carei sarcina era sa deschida, pentru inceput, un asa-numit “dosar de verificare informativa”.

Mai precis, trebuia sa stabileasca exact care erau cu adevarat opiniile politice ale lui Repan si atitudinea fata de partid si de stat. Cum? Interceptindu-i corespondenta, telefonul si inconjurindu-l de o retea de “surse”. Orice informatie obtinuta putea fi folosita ulterior impotriva celui in cauza. Caci, sa nu fim naivi, acesta era rostul.

De a-l avea pe fiecare la mina intr-un fel sau altul.

Cu Andrei Magheru lucrurile sint ceva mai complicate si merg dincolo de fondul notelor informative. Pentru ca el a fost sursa a Securitatii, si nu un simplu personaj care, silit de absurdele legi ceausiste, era obligat sa “dea cu subsemnatul” dupa fiecare receptie la care era invitat sau dupa fiecare interviu luat unui strain.

In finalul notelor informative, ofiterul de Securitate adnota “sursa a furnizat materialul in urma sarcinilor trasate”.

Cu ochii pe Paul Grigoriu

Andrei Magheru nu era insa folosit numai pentru acest tip de informatii. Securitatea ii mai cerea sa monitorizeze atmosfera din redactii si sa-i supravegheze pe cei care aveau nevoie de avize pentru plecarile in strainatate. Jurca Matei, de pilda, redactor la Redactia Emisiunilor pentru Strainatate, obtinuse o bursa de doua luni pentru o specializare in Franta.

O alta sursa spune despre el ca “este un om de baza al redactiei, vechi activist UTC si de partid, serios, corect in relatiile cu cei din jur. Un om atasat tarii si partidului, nu numai in vorba, ci si in fapte”.

Desi caracterizarea era elogioasa, Securitatea nu este multumita si cere verificarea prin sursele “Radu Manoliu” si “Iliut”, ambii colegi de redactie cu Jurca.

Aceiasi doi informatori au primit sarcina sa-l verifice si pe Paul Grigoriu, care intrase in atentia Securitatii pentru diferite “remarci ireventioase” la adresa partidului si prea iubitului conducator. Motiv pentru care i se deschisese un dosar de urmarire informativa, cu numele de cod “Francezul”, iar intreaga familie era su-pravegheata.

Asa se face ca sotia sa, Rodica Grigoriu, intra si ea in atentia Securitatii, care o vede

intr-o zi vorbind cu un coleg de redactie, cetatean portughez. Fapt reprobabil! Iata cum suna raportul ofiterului: “Grigoriu Rodica este colega de serviciu cu Branco Adelino si a fost observata discutind cu acesta pe strada, linga cladirea Radioului”. Culmea e ca Branco Adelino este, la rindul lui, sursa la Directia a III-a.

Dar asta nu e tot, sursele “Radu Manoliu”, “Gicu” si “Iliut” sint instruite sa aiba “in atentie, in continuare, comportarea si relatiile Rodicai Grigoriu”.

Din acest tablou aproape complet al modului in care functiona Securitatea se vede cit de absolut era controlul Securitatii. Andrei Magheru trebuia sa-i urmareasca atit pe Paul si Rodica Grigoriu, dar si pe Branco Adelino. Deci, pe de o parte, informatorii se supravegheau intre ei, iar pe de alta, urmareau “obiectivele”, cu neveste cu tot.

Iar securistilor nu le scapa nici o miscare, indiferent din ce zona ar fi venit. Astfel cercul se inchide.

Florin Mitu, erou de telenovela securistica

Orice gest, cit de inofensiv, o vorba aruncata la intimplare, un banc, o vociferare facuta la nervi la coada, absolut orice te putea transforma, peste noapte, in “obiectiv”. In jurul tau incepeau sa roiasca brusc amici care nu te mai vizitasera de ani, rude venite intimplator de la tara, iar colegi de birou, abstinenti cunoscuti, te invitau la un pahar. Si totusi…

teoretic trebuiau sa existe niste limite. Ca, de exemplu, prietenul cu care iti petreci vacantele, care iti intra in casa, caruia ii faci confidente si cu care muncesti cot la cot. Dosarul de obiectiv al Radioteleviziunii demonstreaza insa ca nimic nu impiedica un informator sa toarne.

In redactia Actualitati, sectia externa, exista un astfel de informator, care se ascunde sub numele de cod “Sandu”. El l-a turnat pe Florin Mitu. Nu in chestiuni profesionale, ci intime.

S.P., turnatorul de la Actualitati

Florin Mitu si “Sandu”, pe care cap. Oancea, cel caruia ii preda notele informative, il numeste S.P., erau prieteni. In 1981, Florin Mitu avea o relatie cu o doamna, iar amicul “Sandu” gaseste de cuviinta sa o divulge securitatii. De ce, greu de spus. Cert este ca ofera cu generozitate Securitatii detalii despre respectiva, pe care la rindul sau o frecventeaza.

Aparent, legatura dintre S.P. si doamna in cauza (A.C.) incepe cu un inofensiv telefon, prin care i se propune o intilnire. Evident, nu o simpla intilnire, ci una in care S.P. urma sa fie “agatat”. “Banuind despre ce este vorba si cam ce hram poarta cea care voia sa “ma agate”, am refuzat strategic.

Ulterior am acceptat din urmatoarele considerente care la vremea aceea mi s-au parut justificate…”, scrie “Sandu”, alias S.P. E un ins extrem de ordonat si insira pe puncte motivatiile, ultima pe lista fiind “aducerea in discutie a numelui lui Florin Mitu”. “Am spus un brutal si categoric Nu”, se lauda S.P.

spre uimirea doamnei in cauza si probabil a securistilor.

Refuzul nu pune insa capat telenovelei, pentru ca S.P. cauta totusi sa imbine utilul, adica procurarea informatiilor pentru Securitate, cu placutul. Asa ca se mai intilneste cu guraliva doamna de la care afla pina si numarul masinii fostului sot, ca sa nu mai vorbim de telefonul si slujba actualului iubit sau de cei din cercul de prieteni. Toti oameni cunoscuti.

“Printre ei e si colegul meu de la redactia de sport, S.S., dar m-a rugat sa nu-i spun nimic”. Lui nu i-o fi spus, dar Securitatii da.

Note informative cu parfum de telenovela

Important pare sa fie insa Florin Mitu, care devine eroul principal al unei a doua note informative date citeva luni mai tirziu in acelasi an 1981. Intre timp, doamna cu pricina plecase din tara. Relatarea este de-a dreptul naucitoare prin ordine, fiind impartita in capitole si paragrafe. La punctul 2, acelasi S.P.

, care de data aceasta semneaza cu numele de cod “Stefan Petrescu” (scrisul este insa acelasi), relateaza: “Din discutia cu F.M. am retinut urmatoarele: a cunoscut-o pe A.C.

(doamna in cauza – n.r.) prin intermediul lui P.M., se intilnea cu A.C. in (…) sustine ca A.C. a folosit acelasi scenariu de “agatament” in ce-l priveste”.

Aceasta nota are doar doua pagini, spre deosebire de prima, care avea patru. Semn ca S.P. avea ceva aplecare. De zel, ce sa mai vorbim. Problema e ca nu o face scriindu-si memoriile, ci pentru uzul Securitatii. Ultimul punct, cel cu numarul 3, poarta titulatura “Constatari personale”. Iata-le: “F.M. o suna frecvent pe A.C. din redactie si viceversa. F.M. il suna pe L.C.

si isi aranjau intilniri. F.M. a sunat-o pe A.C. la telefonul lui L.C. in ziua premergatoare plecarii ei din tara”. Ambele note sint intesate de indiscretii care pur si simplu nu pot fi reproduse. Iar tonul este de macho frustrat. Pe parcursul anului 1981, colegul “Sandu” a mai furnizat inca doua note informative pe aceeasi tema, in care atrage atentia ca Florin Mitu si doamna A.

C. continua sa corespondeze si sa vorbeasca la telefon. De fiecare data ofiterul ii traseaza noi sarcini si il instruieste in supravegherea lui Florin Mitu.

De ce prezentau insa toate aceste date interes pentru Securitate? Simplu. Noteaza chiar cap. Oancea: “Relatia stabilita cu C.A. prezinta importanta pentru ca M.Fl. este propus sa plece in interes de serviciu in strainatate”. Consecinta este lesne de imaginat. “Vom interveni prin persoana oficiala P.Tr.

pentru ca Florin Mitu sa nu mai fie inclus pe listele cu persoane ce vor fi trimise in interes de serviciu in exterior”. Ceea ce s-a si intimplat.

“S.P. s-a postat pe pozitia omului sincer, deschis fata de organele noastre”

Semnificativ este ca respectivele turnatorii au fost date de S.P. din proprie initiativa, cu nespusa harnicie, abnegatie si mai ales sinceritate. “Prezentul material, scrie cap. Oancea, a fost furnizat de numitul S.P. in urma discutiilor ce au fost purtate cu ocazia intilnirii efectuate in ziua de 19 nov. a.c.

Cel in cauza s-a postat pe pozitia omului sincer, deschis fata de organele noastre, relatind si o serie de aspecte ce tin de atmosfera de lucru in Redactia de Actualitati, modul subiectiv in care se fac unele trimiteri in strainatate etc.”. Dupa care ofiterul continua: “Aspectele privind legatura sa cu A.C.

au fost relatate de cel in cauza din proprie initiativa, solicitind mai mult sprijinul pentru a descifra de ce i-a fost “bagata” pe git de colegul sau Mitu Fl.”.

Dar cum se face ca SP este atit de cooperant, atit de sincer si plin de initiative? Ca are atita incredere in “organe” incit le cere o mina de ajutor? Increderea reciproca are o posibila explicatie oferita tot de ofiterul de securitate, care atrage atentia ca “tatal si socrul celui in cauza au fost ofiteri de securitate in rezerva”. Ca S.P.

este intens folosit, avind sarcini dintre cele mai diverse, de la supravegherea lui Florin Mitu, la atmosfera redactionala rezulta din finalul relatarii. “De comun acord am stabilit sa ne mai cautam la telefon pentru a-mi relata eventualele noutati ce apar in legatura cu A.C., precum si alte aspecte din colectivul sau de munca”.

In dosarul de obiectiv al Radioteleviziunii exista doua note ale Securitatii statului din care reiese ca institutia era informata despre o posibila legatura intre doamna A.C. (care il curta pe Florin Mitu) si colegul acestuia Paul Soloc.

In respectiva nota se precizeaza ca tatal lui Paul Soloc “a fost colonel”.

„Asta-i scrisul lui Paul Soloc”

Interviu cu Florin Mitu, fost realizator si prezentator al stirilor externe

Aruncindu-si privirea pe notele informative, Florin Mitu a exclamat: “Asta-i scrisul lui Paul Soloc”.

Sinteti sigur?

Cum sa nu fiu, cind am lucrat atitia ani linga el, zi si noapte. Cind i-am vazut zeci de manuscrise, pe vremea aceea scriam de mina, nu la computer. Sigur ca ii cunosc scrisul.

Nu mi-am imaginat ca asemenea prostii, teribilisme ca astea cu AC, ar putea face obiectul preocuparilor Securitatii, mai mult, ca ele porneau de la colegi, cum este Paul Soloc, cu care, evident, ca vorbeam in redactie despre asemenea lucruri. Ne mai amuzam si noi. Eram prieteni, mergeam in vacante, de vizitat acasa mai putin, ca nu aveam timp.

Eram in relatii foarte bune, ne stiam si batista cu care ne stergeam la nas.

Dar despre alt gen de legaturi pe care le aveati discutati?

Sigur ca ne cunosteam si relatiile extra, cind erai pisat cu asemenea telefoane, pentru ca ne cautau destul de multe doamne, noi fiind un fel de vedete, din cauza ca apaream pe ecran, spuneam “mai tine-o tu de vorba”. Ne povesteam tot felul de lucruri. El ma tot intreba de ce da telefon AC si, contind pe faptul ca sintem prieteni, ii spuneam.

De unde era sa banuiesc ca ce ii povestesc ajunge la Securitate si ca asemenea “episoade” sint un motiv sa fiu pus la index? Ca se foloseau criterii de genul acesta.

Ii banuiati pe Melinescu, pe Soloc?

Nu. Din cauza asta, cind am citit articolele dvs. si am vazut notele lui Melinescu, mi-am dat seama imediat dupa scris ca el este, am fost foarte surprins, pentru ca nu imi imaginam ca acest gen de rapoarte ar fi interesat Securitatea. Pe de alta parte, eram convins ca, daca se stia ceva despre mine, tot de la colegi se afla si intr-un fel mi se parea explicabil.

Nu normal, dar explicabil, este o nuanta. Nu mi se parea normal, de exemplu, ca bunul meu prieten de care m-am despartit de la o bere imediat sa puna totul pe hirtie, daca i se cerea.

Si explicabil, de ce vi se parea?

Pentru ca stiam ca prin natura meseriei, a mea si a colegilor mei, nu se poate sa nu fim permanent in colimatorul Securitatii.

Deci vi se parea explicabil ca unul dintre colegii dvs. sa toarne chestiuni de genul acesta, legate de femeile cu care erati combinat?

Asta nu, la capitolul asta nu. Dar chestii pur politice, vociferari impotriva regimului, de exemplu, poate mi s-ar fi parut explicabil. Pentru ca eu credeam ca asta era unul dintre scopurile pentru care a fost creata Securitatea, ca sa-i supravegheze pe cei care erau in prima linie a propagandei de partid, cum eram noi.

Paul Soloc v-a avertizat vreodata ca erati in vizorul Securitatii, ca erau interesati cu ce femei va intilneati, ca i se cereau informatii pe tema asta? V-a spus ceva, v-a dat de inteles?

Niciodata, si aici e un mare semn de intrebare. Pentru ca eu niciodata nu am fost intrebat despre colegii mei, despre viata lor personala.

Dar rapoarte dadeati, ca doar plecati tot timpul in strainatate cu Ceausescu, doar lucrati la Protocol 0.

Lucram la Protocol 0, dar nu faceam parte dintre cei care mergeau cu avionul lui Ceausescu. Cind ne intorceam din strainatate, evident, ca trebuia sa dai raportul, uneori chiar inainte sa-ti faci decontul financiar. Nu aveai alta scapare, venea si iti spunea ca ai ceva de ascuns.

Cine venea?

Fanica Orzan, de exemplu, dar te intrebau in primul rind sefii directi, Tica Brates, Ion Lavric, cel care a fost inaintea lui. Nu aveai scapare.

Va surprinde gestul lui Soloc?

Ma surprinde intr-un fel, prin faptul ca eram acolo impreuna, normal era sa ne spalam rufele in familie, ca sa zic asa, nu la Securitate. Ramin la parerea ca una era sa faci referinte si alta sa scormoni in viata unui om, ca sa scoti ceva numai ca sa-ti justifici existenta. Asta mi se pare reprobabil. Dar, repet, o spun acum, vazind lucrurile cu alti ochi.

O spun cu mina pe inima, nu mi-as fi imaginat ca Securitatea era interesata de can-canuri, de chestii din astea ordinare. Problema e ca au existat oameni care le-au facut jocul.

In tinerete, si Florin Mitu a dat cu subsemnatul

Am gasit in dosar un raport al Securitatii din care reiese ca si dvs. ati colaborat. Este adevarat?

Atunci eram la Biblioteca Centrala de Stat…

Ati colaborat sau nu?

Se poate, din moment ce exista semnalari de genul acesta.

Dle Mitu, da sau nu?

A existat o colaborare, pentru ca eram tinar, eram… le-am spus, depinde ce doriti de la mine.

Si ce doreau?

Pai ce sa doreasca, asta era sistemul, te intrebau, stii ceva de asta, ai vreo opinie in legatura cu asta? De unde sa stiu eu ce va intereseaza pe dvs.? Pai nu te poti informa, spuneau. Eu nu aveam informatii, pentru ca lucram la sala de lectura, nu aveam colegi cu care sa intru in intimitati. Au fost vreo doua-trei tentative de genul acesta.

Securistul care se ocupa de BCS venea la salile de lectura si imi cerea sa spun ce stiu ba despre un coleg, ba despre altul

Si le spuneati? Ati furnizat note informative?

Da, le-am scris pe hirtie ca nu stiu nimic in legatura cu situatia expusa. Dovada ca m-au scos dupa un timp.

Cind ati ajuns in Televiziune, nu v-au mai cerut nimic?

Nu.

Imi vine greu sa cred. Stiti ca multi va banuiesc ca ati fost informator.

Se poate, asa cum si eu ma gindeam la altii ca sint.

De ce nu ati refuzat atunci cind v-au racolat sau atunci cind v-au cerut notele acelea?

Acum, dupa atitia amar de ani, privesti toata treaba cu alti ochi, ajungi sa crezi ca erai doar o rotita. In momentul in care erai considerat necorespunzator din punctul lor de vedere, erai tras pe dreapta, adica atunci cind nu mai erai o sursa de informatii, erai scos. Se putea merge chiar pina la scoaterea din Televiziune.

Si ar fi fost chiar asa o drama?

Unde sa ma fi dus?

Inapoi la biblioteca.

Probabil ca asta tine de deformarea mea care am lucrat in sistem, mi se parea normal ca securitatea sa se intereseze de cei care eram pusi sa slujim sistemul. Pentru ca asta e adevarul, din punct de vedere propagandistic l-am slujit. Daca stiam sa fac piulite era altceva. Daca stiam pina unde poate sa mearga aceasta paranoie securistica…

Dar ea se vedea cu ochiul liber, era in jurul dvs. Poate nu se vedea de la Protocol 0 sau din vizitele lui Ceausescu, pentru ca pina la urma o parte din cei care lucrati in Televiziune erati niste privilegiati.

Cum privilegiati?

Sa spunem, de exemplu, prin plecarile in strainatate, care pentru muritorii de rind erau de domeniul fanteziei.

Eram privilegiati fata de strungarul de la 23 August

Si fata de intelectualul obisnuit care nu pleca nici pina la Ruse.

Asta facea parte din meserie. Era nevoie de Mitu, de Brates sau de altul sa fie in capitala Libiei, pentru ca peste trei zile sosea Ceausescu. Ce era sa facem? Sa refuzam plecarea? Sa spun ca nu plec cu seful statului?

Dvs. trebuie sa raspundeti la intrebarea aceasta. Retrospectiv vorbind, ati mai face aceeasi meserie, stiind ceea ce stiti acum?

Nu stiu daca am facut-o suta la suta din convingere sau din interes propriu, ca sa fiu profesional vorbind cu un pas inaintea colegilor. Am

luat-o ca pe o sansa.

Florin Mitu a fost sursa “Virgil Ion”

La rindul sau, Florin Mitu a fost un apropiat al Securitatii. E drept, cu ceva mai multa vreme in urma si, aparent, pentru mai putin timp. El a fost recrutat ca informator in 16.12.1961 de catre cpt. Bojin Marius si a purtat numele conspirativ “Virgil Ion”.

A fost activ pina in 1967, cind a fost scos din retea, deoarece s-a mutat cu slujba la Consiliul National al Pionierilor, obiectiv care era deja acoperit informativ. In anul 1975 s-a cerut verificarea sa la cartoteca in cadrul asa-numitei actiuni

“ Z-75”, care se ocupa de cei banuiti ca au intentii de emigrare si de cei ce intretin relatii cu strainii. Raspunsul este clar, dosarul lui Florin Mitu se gaseste in Fondul de retea sub numarul 84301/0680. In dosarul de “obiectiv” al Televiziunii nu exista date care sa ateste daca legatura lui cu Securitatea a fost reluata sau nu.

Ceea ce nu constituie un raspuns nici intr-un sens, nici in altul.

“Par eu un om nesincer?”

La Paul Soloc am ajuns din cauza unor suspiciuni. Asemanarea dintre scrisul de pe notele informative ale “numitului S.P.” si cea dintr-o autobiografie semnata Paul Soloc era izbitoare. Plus alte informatii colaterale. Intilnirea a durat circa jumatate de ora. A negat orice implicare. “N-am auzit niciodata de A.C.

”, “nu este scrisul meu”, “Florin Mitu imi era prieten”. E convins ca la Actualitati misunau informatorii, dar el nu se numara printre ei. Apoi m-a privit in ochi si m-a intrebat: “Par eu un om nesincer?” La plecare i-am spus ca nu imi risipise banuielile.

Dupa revolutie si pina in 1996, Paul Soloc a fost directorul Departamentului Emisiunilor Informative. A fost demis din functie de Stere Gulea si a ajuns simplu realizator de emisiuni la Stiri. Acum este redactor sef la Redactia social-economic si coordonatorul programelor de campanie electorala din Televiziune.