Skip to content
Vocile Economiei

Ultima bancă din oraș: cum ajunge un trader de petrol creditorul de ultimă instanță al unui stat

Dan Popa
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Era într-o seară de vineri la începutul anilor 1980, când unul dintre miniștrii cabinetului jamaican a aflat că țara sa a rămas fără bani. Hugh Hart, ministrul minelor și energiei, se afla în parlament, iar în jurul orei 18:00 a aflat că un oficial al băncii centrale îl aștepta să vorbească, într-o stare de oarecare suferință. Hart a ieșit afară. Mesajul oficialului era simplu: vistieria Jamaicăi era goală. Banca centrală nu putea strânge banii necesari pentru a plăti un transport de petrol. „Și, apropo”, a adăugat oficialul, „rămânem fără petrol duminică.”

„Pur și simplu nu știam ce naiba să fac”, își amintește Hart, povestind întâmplarea la doi jurnaliști de la Bloomberg, Javier Blas și Jack Farchy.

Jamaica cumpăra 300.000 de barili de petrol în fiecare lună pentru singura rafinărie a insulei caraibiene, situată în Kingston, capitala țării. În fiecare lună, banca centrală oferea o garanție de 10 milioane de dolari pentru a acoperi costul petrolului. Dar în această lună, banca centrală nu avea suficienți bani, așa că nu ar exista petrol. Fără petrol, rafinăria din Jamaica ar înceta să mai producă benzină și motorină, iar benzinăriile din țară ar fi trebuit să se închidă.

Acest text este un fragment din newsletterul „EconoMix”, pe care jurnalistul Dan Popa îl trimite în fiecare joi dimineață. Te poți abona aici:

Hart, un avocat care fusese convins să intre în politică de către cumnatul său, prim-ministrul, știa ce ar însemna asta. Economia Jamaicei încă își revenea după ravagiile provocate de criza petrolieră. crizele anilor 1970, care se transformaseră în violențe politice ce transformaseră străzile din Kingston într-o zonă de război. La începutul anilor 1980, cele mai grave momente ale violenței trecuseră, dar structura economică și socială a țării era încă fragilă.

Hart a sunat-o pe singura persoană la care s-a putut gândi și care ar putea ajuta la evitarea crizei: Willy Strothotte, comerciantul german înalt și cu aspect de om de stat, care conducea filiala Marc Rich + Co din New York. Casa de comerț era profund investită în Jamaica: pitoreasca insulă caraibiană era unul dintre cei mai mari producători de bauxită și alumină din lume, mineralele folosite pentru fabricarea aluminiului. În prima jumătate a anilor 1980, Jamaica era al treilea cel mai mare producător de bauxită după Australia și Guineea și al patrulea cel mai mare producător de alumină după Australia, SUA și URSS, potrivit US Geological Survey.

Iar Marc Rich + Co era cel mai mare comerciant de aluminiu din lume.

Era ora două dimineața când Hugh Hart l-a trezit pe Marc Rich la Zug. Cei doi nu vorbiseră niciodată. Rich a mormăit, a închis și a dat câteva telefoane. Un petrolier cu țiței venezuelean, aflat în drum spre coasta de est a Statelor Unite, a fost deviat spre Kingston. Sâmbătă seara, Jamaica descărca 300.000 de barili. Nimeni nu semnase vreun contract.

Episodul, reconstituit de Javier Blas și Jack Farchy în The World for Sale (2021), istoria marilor case de comerț cu materii prime, pare o poveste despre generozitate. Este de fapt o poveste despre cum se cumpără dependența unui stat.

Vidul lăsat de naționalizări

Contextul explică oportunitatea. În anii ‘70, guvernele din America Latină, Africa și Orientul Mijlociu au preluat de la marile companii occidentale controlul asupra petrolului, cuprului și bauxitei. Statele dețineau acum materiile prime, dar nu aveau rețelele comerciale, flota sau accesul la finanțare necesare pentru a le vinde. Băncile de pe Wall Street nu descoperiseră încă piețele emergente. Traderii de mărfuri au intrat în acest gol, iar Marc Rich + Co a intrat mai repede și mai agresiv decât oricine.

Jamaica a devenit laboratorul acestui model. Când Alcoa a anunțat în 1985 că își închide rafinăria de alumină de pe insulă, guvernul a decis să o preia, deși nu avea bani. Marc Rich + Co a oferit un avans în numerar și o piață garantată. Contrapartida a fost un contract pe zece ani prin care alumina era plătită cu 9,25% din prețul aluminiului la Bursa de Metale din Londra. Banca Mondială avea să constate ulterior că nivelul era cu aproximativ un sfert sub termenii obișnuiți din industrie.

Momentul a fost aproape perfect pentru trader. Între minimul din 1985 și vârful din iunie 1988, prețul aluminiului a crescut de peste patru ori. Combinând alumina ieftină din Jamaica cu acorduri de procesare la topitorii americane aflate în dificultate, Marc Rich + Co a devenit cel mai mare comerciant de aluminiu din lume fără să dețină o singură topitorie. Doar aluminiul i-a adus firmei peste 100 de milioane de dolari în 1988.

Contabilitatea creativă a salvării

Relația a mers însă dincolo de comerț. Când conturile guvernului nu ieșeau la socoteală pentru țintele impuse de FMI, traderul vira câteva milioane de dolari, sume care nu apăreau nicăieri ca datorie. Firma a finanțat cumpărarea rafinăriei de petrol de la o filială Exxon și a plătit chiar deplasarea echipei de bob la Olimpiada de iarnă din 1988. Pe parcursul a aproape trei decenii, Marc Rich + Co și succesoarea sa, Glencore, au furnizat Jamaicii finanțări de aproape un miliard de dolari. Un fost șef al administrației jamaicane le-a numit, fără ironie, „ultima bancă din oraș”.

Factura a venit pe alt canal. La mijlocul anilor 2000, în plin boom al materiilor prime, Glencore plătea pentru alumina jamaicană mai puțin de jumătate din prețul pieței, în baza contractelor vechi. Doar între 2004 și 2006, statul ar fi încasat cu 370 de milioane de dolari mai mult dacă și-ar fi vândut producția pe piața spot.

Nici alternanța politică nu a rupt relația. Michael Manley a revenit la putere în 1989 promițând o anchetă asupra înțelegerilor predecesorului său. Câteva luni mai târziu, a anunțat în parlament un nou împrumut de 45 de milioane de dolari de la Marc Rich + Co, necesar tot pentru țintele FMI.

Un model, nu o excepție

Jamaica nu a fost un caz izolat, ci un tipar. În Africa de Sud aflată sub embargo petrolier, Rich a vândut într-un singur contract din 1979 țiței cumpărat la prețul oficial de 14,55 dolari pe baril cu 33 de dolari, o primă de 126%. Fostul lider P.W. Botha estima că intermediarii au costat țara peste 10 miliarde de dolari într-un deceniu. Prin Cobuco, o firmă care se prezenta drept companie de stat a Burundiului, traderul a obținut țiței iranian la prețuri preferențiale și cu doi ani de grație la plată, l-a revândut pe piața liberă și a plasat banii la dobânzi de aproape 20%. Burundi a primit 20 de cenți pe baril.

Rich a fost pus sub acuzare în SUA în 1983, a fugit în Elveția și a fost grațiat de Bill Clinton în ianuarie 2001. Afacerea sa nu a suferit în tot acest timp.

Lecția nu se reduce la lăcomia unui singur om. Hart însuși, decenii mai târziu, susținea că Jamaica a obținut cel puțin la fel de mult cât ar fi obținut pe piața liberă. Probabil că avea dreptate pentru noaptea aceea de vineri. Problema este că piața liberă nu era o opțiune reală pentru un stat fără rezerve, fără credit și fără alternative. În astfel de condiții, creditorul de ultimă instanță nu salvează doar economia. Ajunge să stabilească el prețul.