Ultimul Tamango la micul Paris

Duminica, in emisiunea „Apropo”, de pe Pro TV, l-am vazut pe Tamango la el acasa, intr-un sat (Gratia) plantat la vreo treizeci de kilometri de Bucuresti. O curte suta la suta tiganeasca, cu pereti de chirpici varuiti in albastru deschis, cu o caruta parcata regulamentar pe o batatura pe care se plimbau in voie gaini, catei, puradei si un american care cinta la banjo.

Venise acasa la Tamango sa ia aminte la ritmurile ancestrale tiganesti si era deja un obisnuit al casei, un fel de ruda pe linie muzicala. Un peisaj autentic, in care ritmul si vraja unei lumi colorate si vechi incerca timid sa se asorteze la lumea noua a studioului de inregistrari.

Oricit ai incerca sa te aperi de aceasta evidenta, trebuie sa recunosti ca Tamango e un personaj autentic pina in virful palariei sale de ursar. Atit de autentic, incit poate sa spuna apasat ca nu-i plac manelele.

Asta spre deosebire de colegul sau de la Sukar Collective, Cristi Stanciu, care a fost invitat in studio de Andi Moisescu, alaturi de Vali Vijelie, si a preferat sa fie domn cu argumentul ca muzicile sint egale in fata clientului, ca niste „produse in supermarket”. Pentru Tamango lucrurile stau altfel: ce cinta el e muzica, in schimb manelele nu.

Si cum sa nu fii de acord cu un om care a fost miscat si adus catre muzica de Louis Armstrong: „…ma duceam sa vind niste gratare si, saru’ mina, am auzit muzica asta a lui Armstrong, si m-am oprit in loc. Au inceput sa-mi dea lacrimile si p-orma am plins in hohote.” Sau inca una: „Mi-as da si un copil, si picioarele mi le-as da pentru domnu’ Armstrong, Dumnezeu sa-l ierte”.

Pentru un om nascut intr-un neam de ursari, crescut linga roata carutei, in ritmul lingurilor plesnite, aceste vorbe sint, cred eu, sublime.