România caută o ieșire din deficit cu salarii și pensii mai mari, fără taxe suplimentare și fără un tratament dureros. Valentin Lazea avertizează că aceste așteptări se lovesc de aritmetica bugetului: un leu din șapte cheltuiți de stat vine încă din împrumuturi. Iar momentul în care creditorii ar refuza să mai finanțeze diferența ar transforma ajustarea negociată într-una forțată. Soluția propusă de el: un pact politic pe patru ani, care să lege creșterea salariilor și pensiilor de resursele economiei și să oblige statul să colecteze taxele pe care acum le pierde.
Medicul, spune Lazea, „se uită să facă un diagnostic pe cifre, nu pe păreri”, iar macroeconomistul face la fel. „De regulă, diagnosticul nu e foarte plăcut. Tratamentul pe care ți-l prescrie medicul nu e nici el plăcut.” Concluzia lui e directă: „Dacă publicul așteaptă soluții simple, plăcute, ușoare, mai ales când e vorba de perioada de criză, are o mare problemă.”
„Diferența dintre cei doi doctori nu stă în calitatea diagnosticului, ci în cât de mult sunt ascultați de pacient. Pe medic lumea îl ascultă, de bine, de rău, chiar dacă nu-i place ce aude. Pe macroeconomist îl ignoră complet”, spune Lazea.
Un orizont de un an, într-o problemă de patru
A doua boală pe care o vede Lazea e scurtimea orizontului. „Tot discutăm de bugetul pe anul viitor. Tipic românesc. Mai rău, ne gândim ce o să fie în ianuarie când vine agenția și după aia, după ianuarie, mai vedem.” Drumul spre un deficit de 3% din PIB cere însă patru ani. Iar în România să gândești un buget pe 4 ani ar fi „o revoluție culturală”.
„În 2024, deficitul a fost de aproximativ 9,2–9,3% din PIB. La cheltuieli bugetare de circa 40% din PIB, asta înseamnă că un leu din 4 cheltuiți de stat veneau din împrumuturi, fie interne, fie externe. Dacă finanțarea s-ar fi oprit atunci, cheltuiala statului ar fi trebuit tăiată cu un sfert, „pe salarii, pe pensii, pe investiții și pe cheltuieli materiale. Pe orice!,” spune economistul șef al BNR.
Pentru anul acesta, Lazea estimează un deficit de aproximativ 6%, adică un leu din șapte vine încă din împrumuturi. „Gândiți-vă ce ar însemna să se oprească finanțarea când un leu din șapte vine din împrumuturi.” Ținta de 3% ar coborî proporția la un leu din 14, jumătate din cât e acum. Cu alte cuvinte, România a parcurs aproximativ jumătate din drum. Partea a doua e mai grea, pentru că nu mai există soluții „ușoare, frumoase”.
Prima condiție: salariile nu pot crește mai repede decât economia
Lazea a numit două condiții pe care le consideră „sine qua non” pentru credibilitate, mai ales în fața investitorilor străini. Prima e o regulă aritmetică pe care, spune el, publicul din România nu o cunoaște: „Totalul salariilor, deci anvelopa salarială, nu pot să crească mai repede decât crește PIB-ul nominal.”
Dacă inflația e de 5% și creșterea reală de 2%, PIB-ul nominal crește cu 7%, deci salariile nu au voie să crească mai mult de 7%. Ori în România, în mod sistematic, această corelație a fost depășită. În nouă din ultimii 11 ani, salariile au crescut mai repede decât PIB-ul nominal. „Păi de unde poate să crească mai mult decât producția? Numai din împrumuturi, mai spune Lazea.
Calculul are o consecință imediată pentru bugetul de anul viitor. La o anvelopă salarială de 168 de miliarde de lei anul acesta, o creștere de 7% ar însemna 12 miliarde de lei. Lazea spune că aceasta este exact limita stabilită cu Comisia Europeană. Dacă limita e depășită, „în cel mai bun caz se ajunge la creșterea datoriei publice și a dobânzilor plătite, în cel mai rău caz, la retrogradarea în categoria junk”.
Aceeași logică se aplică pensiilor din Pilonul I, care se plătesc din contribuțiile la CAS pe salarii. „Dacă salariul crește cu 7%, de unde poți să dai tu creșteri de 8 sau 9 sau 10% decât din împrumuturi?” Legea pensiilor limitează deja creșterea la inflație plus jumătate din creșterea reală a salariilor. Totuși, în ultimii 11 ani, pensiile au crescut mai încet decât salariile doar în șase ani, „așa cum și trebuia să fie”, a comentat Lazea.
Revenind la metafora medicală, ea a adăugat: „Așa cum pacientul respinge tratamentul medicului și zice nu mă interesează și va plăti prețul, la fel și societatea poate să respingă ce le spunem noi acum, dar să-și asume consecințele.”
TVA-ul pe care statul nu îl încasează
A doua condiție decurge dintr-o alegere pe care, spune Lazea, societatea a făcut-o deja: reducerea deficitului la 3% fără creșterea taxelor. Odată acceptate ambele obiective, marja de manevră se îngustează foarte mult, iar promisiunile de reduceri de impozite devin greu de susținut.
Lazea a contrazis și o idee răspândită în mediul de afaceri, care, spune el, „trăiește cu iluzia că din reducerea cheltuielilor bugetare se poate acoperi acest 3%. Ceea ce este fals.” Chiar dacă reforma administrației publice ar fi făcută „la sânge” și subvențiile pentru companiile de stat ar fi reduse aproape la zero, economia maximă ar fi de circa 1,5% din PIB.
Soluția preferabilă, „atât economic, cât și politic”, ar fi combaterea evaziunii și a optimizării fiscale. „România pierde 3% din PIB din neîncasarea TVA și încă 1% din PIB din impozitul pe profit.” Așadar, banii necesari ar exista, doar că nu sunt colectați.
„Sport național”
Lazea vede două fronturi. Primul e închiderea portițelor legale: „sunt sute de portițe care permit optimizarea fiscală și care trebuie închise”. Al doilea e voința de a ataca evaziunea „pe care o știm cu toții”.
Primul exemplu pe care l-a dat e cumpărarea de bunuri și servicii de uz personal pe firmă. „Sport național”, a spus el, care ajunge până la tratamente medicale sau de îngrijire personală. Cazul recent cu articolele de lenjerie „este unul din milioane, probabil”. Întrebat de ce în alte țări fenomenul nu are aceeași amploare, Lazea spune că a primit un răspuns simplu: „acolo contabilii au onoarea profesională de a le spune patronilor că e ilegal ceea ce fac și că ei nu sunt dispuși să facă ceva ilegal.”
Al doilea exemplu ține de optimizare, adică de ce e legal, dar costă statul. O activitate e împărțită în mai multe firme, fiecare sub pragul de 395.000 de lei, pentru a plăti mai puțin la stat.
Concluzia lui: „România nu-și mai permite gap-uri de colectare duble sau triple față de alte state din Uniunea Europeană.” Problema ANAF nu ar fi digitalizarea, pentru că instituția „are tone de date”. Problema e că nu are bani să plătească la nivelul pieței matematicienii și informaticienii care ar putea folosi aceste date. „E mai mult vorba de remunerație, motivație și așa mai departe.”
Un pact pe care politicienii să nu-l poată rupe
Lazea a încheiat cu o propunere politică, nu tehnică. Cele două condiții, corelația dintre PIB-ul nominal, salarii și pensii și colectarea mai bună a TVA și a impozitului pe profit, „ar trebui, după mine, să facă obiectul unui pact între toate forțele politice responsabile”. Prin acest pact, semnatarii s-ar obliga să scoată cele două teme din jocul politic în următorii patru ani și, dacă se poate, și după aceea.
Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări legate de bani și economie , te poți abona aici: