Un mistic al revoluției comuniste: Nicolae Ceaușescu între internaționalism și șovinism

Intrebat in 1988, in ultimul sau important interviu acordat unei reviste occidentale (Newsweek International) care este hobby-ul sau, secretarul general al PCR raspundea laconic, fara umor si fara echivoc: „Construirea socialismului in Romania”. Miturile politice au insa o durata de viata, as spune chiar o incapatanare si o persistenta uluitoare. Sunt inca destui cei care se amagesc cu credinta ca Nicolae Ceausescu, patronul si simbolul unui sistem intemeiat pe dispretul absolut pentru lege si pentru demnitatea umana, ar fi fost un veritabil patriot, un comunist antisovietic, un cavaler al rezistentei impotriva imperialismului rus, un campion al independentei si suveranitatii nationale. Nu sunt multi cei care isi mai amintesc cuvintele, deopotriva amare si lucide, ale disidentului Paul Goma: „Romani, eliberati-va de romani!”

Ceausescu a fost un militant din categoria dura, un spirit inflexibil, rigid, inversunat si intunecat. In fapt, partidul pe care Ceausescu l-a venerat n-ar fi ajuns la putere in anii postbelici fara sprijinul militar si politic al lui Stalin. Desatelitizarea, atata cata a fost, s-a facut printr-o continua re-stalinizare. Comunismul romanesc a interiorizat cu frenezie fixatiile cominternist-cominformiste, chiar si atunci cand pretindea a se debarasa de ele. Ideea unei lupte intestine intre o factiune „colonizatoare” pro-moscovita (pasamite dominata de „minoritari”) si una „patriotica” a fost si este inca sustinuta de cei care refuza sa vada structurile adanci ale sistemului. In fapt, Ceausescu nu a fost mai „patriot” decat un Enver Hoxha.

Sacralizarea Partidului, cultul Liderului

Dictatorul roman a fost, pe parcursul intregii sale vieti politice, deci de la 15 si pana la 71 de ani, un stalinist convins. A crezut in justificarea istorica a socialismului de tip bolsevic, in mitologia partidului de avangarda, o falanga de asceti revolutionari devotati cu trup si suflet unei cauze definita quasi-religios, a detestat proprietatea privata, valorile liberale, multipartidismul, fractionismul, pe intelectualii critici si orice forma de disidenta. Pentru Ceausescu, partidul era o entitate transcendenta, o institutie inzestrata cu o hipnotizanta, oculta, misterioasa charisma, care avea dreptul sa dicteze sensul vietii oamenilor. Atunci cand Ceausescu a devenit comunist, la partid nu se adera, ci vorba lui Belu Zilber, „se cadea la partid”. Impodobit cu vestmintele unui umanism apocrif, acest corp politic se pretindea posesorul unor formule precise („legitati”) de explicare a istoriei, a naturii, a universului insusi. Ceausescu se identificase cu ideologia pe care o predica, era posedat de ea, ajunsese sa se creada garantul puritatii doctrinare si al reusitei finale a unui proiect utopic menit sa transforme nu doar societatea, nu doar economia, ci chiar sufletul uman. Scopul acestei actiunii permanente de propaganda proprie sectelor de tip bolsevic ori fascist este distrugerea omului interior (spre a relua formularea poetului polonez Aleksander Wat). Comunismul nu a fost traditionala ideologie politica, o doctrina ca oricare alta, ci o eshatologie revolutionara.

In momentul in care “patria socialismului”, adica URSS, a pornit, in anii hrusciovismului, pe calea de-stalinizarii, a unor reforme relativ timide, dar intolerabile in universul mental al dogmatismului, Gheorghiu-Dej a adoptat strategia stalinismului national. A pariat pe reflexele unei marginalitati ofensate, deci pe complexele si nevrozele nomenklaturii. Ca si in cazul Coreei de Nord, secta comunista din Romania (devenita doar formal “partid de masa”) a trait mereu sub semnul unui teribil, al unui mistuitor, devorant complex de inferioritate. Este ceea ce politologul Ken Jowitt identifica drept comunismul de tip paria, o forma de autarhie politica a carei principala „legitimizare” este un fundamentalism sovin, intemeiat pe himere, rituri, mituri si anxietati colective.

Ruptură cu Moscova?

Umiliti atat in Comintern, cat si in Cominform (Biroul Informatic al partidelor comuniste si muncitoresti), comunistii romani si-au luat revansa simbolica mai ales dupa 1956. Au fost total de partea sovieticilor in suprimarea violenta a Revolutiei Maghiare, au fost recompensati prin retragerea trupelor sovietice in 1958. Simultan, partidul se “etniciza”, se debarasa de cadrele sale de baza din anii clandestinitatii, invocand, pentru orientarea tot mai sovina, criteriul “justei proportii in politica de cadre” (adica un fel de numerus clausus in versiune comunista). Ca secretar al CC insarcinat cu problemele de cadre, Ceausescu a organizat adevarate vanatori de vrajitoare in perioada 1958-1960 impotriva celor suspectati a fi “inamicii obiectivi” ai liderului suprem (evident nu era vorba doar de cadrele provenite din minoritati, dar si de fostii ceferisti care contestasera mitologia oficiala legata de rolul crucial al lui Gheorghiu-Dej in ilegalitate).

“Declaratia” din aprilie 1964 (conceputa de Maurer, Barladeanu, dar si de Ceausescu, redactata de Rautu, Niculescu-Mizil, Stefan Voicu etc) a codificat pozitia PMR in relatiile dintre gigantii comunisti. Era vorba de o neutralitate activa, de obtinerea unor avantaje prin navigarea abila intre Scyla sustinerii neconditionate a Moscovei si Caribda solidaritatii cu stalinismul combatant si intransigent al lui Mao. Asemeni maoismului, kimirsenismului (ideologia „Juche”) in Coreea de Nord, ori polpotismului „Khmerilor Rosii”, nationalismul a fost instrumentalizat de Ceausescu si acolitii sai pentru a inventa o noua baza de legitimitate a regimului.

Nicolae Ceausescu a fost unul dintre cei mai virulenti critici ai imperialismului sovietic, dar s-a mentinut un fidel partizan al formelor de dominatie totalitara de tip stalinist. Burebista, Decebal, Traian, Mihai Viteazul etc erau anexati acestui discurs encomiastic menit sa-l aureoleze pe Lider drept salvator al neamului in conditii de presupus complot.

Citeste si comenteaza pe Contributors.ro