Un viitor amanetat și alte fantome care bântuie România în aceste zile

Pentru filosoful francez Jaques Derrida datoria publică și deficitul nu sunt simple cifre contabile ci adevărate fantome care bântuie statele și societățile, limitându-le orizontul de acțiune și justificând decizii politice ce par inevitabile. Iar cum în România de astăzi trăiește sub spectrul unui deficit bugetar de peste 9%, cifra, repetată obsesiv în spațiul public, nu mai este un indicator economic ci o prezență spectrală care modelează discursuri, alimentează anxietăți și condiționează percepția democrației, scrie politologul Cristian Pîrvulescu, într-un text publicat astăzi de Hotnews.

Motto: „Toate întrebările despre democrație, despre drepturile omului, despre viitorul umanității nu vor fi decât alibiuri ipocrite atâta vreme cât «datoria externă» nu va fi tratată frontal, responsabil și sistematic” (Jacques Derrida, Spectres de Marx p. 155).

Fantomele majorității

În numele combaterii deficitului, guvernul impune austeritate și amânând, de facto, reforme iar opoziția se legitimează denunțând risipa și corupția. Cetățenii trăiesc, la rândul lor, cu sentimentul că viitorul este amanetat, că orice promisiune socială este imposibilă, că statul însuși este la îndemâna creditorilor. Astfel, România intră perfect în logica descrisă de Derrida, căci democrația apare dublată de fantoma datoriei, care subminează orice dezbatere despre drepturi și libertăți, reducând-o la o contabilitate a constrângerilor. Așa se face că fantomele invocate în adevărate ședințe de spiritism guvernamentale – fie acestea economice, politice sau culturale – par să se materializeze într-o autentică ectoplasmă.

Un prim mecanism prin care fantomele ideologice se materializează este așa numitul limbajul performativ, concept introdus acum mai bine de șase decenii de J L Austin (vezi J. L. Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, 2003) care explică cum cuvântul rostit cu autoritate produce realitatea pe care o invocă. Enunțurile autoritare nu se limitează la a descrie realitatea, ci o produc. Când un lider politic proclamă existența unei „crize a migrației” sau a unei „datorii insuportabile”, aceste formule devin acte performative: ele creează starea de fapt pe care pretind că o denunță. Construcția discursivă devine astfel începutul unei realități instituționale căci odată materializate prin discurs, fantomele sunt transformate și codificate de aparatul de stat. Ministere, agenții, organisme de control preiau limbajul și îl transformă în proceduri, rapoarte, planuri strategice. Ceea ce a început ca o simplă invocare devine normă birocratică și apoi lege. Fantoma își găsește acum corpul în arhitectura instituțională. În acest cadru, metafora spiritistă capătă consistență căci invocarea fantomei nu e doar o iluzie retorică, ci primul pas al unui proces prin care imaginarul ideologic se precipită în instituții, norme și practici – adică într-o adevărată „ectoplasmă” a puterii.

Fantomele lor și fantomele noastre

Fantomele lor devin ale noastre atunci când le interiorizăm, iar fantomele noastre devin ale lor atunci când sunt instrumentalizate politic. În această buclă, realitatea instituțională și imaginarul colectiv se hrănesc reciproc. Tocmai de aceea Derrida vorbește despre spectrologie: fantomele nu pot fi pur și simplu „exorcizate”, ci trebuie învățate, interpretate, asumate. Mulțimea bântuită nu-și întemeiază deci existența pe fapte, ci pe fantome. Ea își extrage energia, motivația și coeziunea din spectrele pe care singură le proiectează și pe care ajunge să le creadă mai reale decât realitatea însăși. Ca și pentru Scrooge din Povestea de Crăciun a lui Dickens, aceste fantomele iau trei forme, corespunzătoare celor trei registre ale Timpului: trecutul, prezentul și viitorul. Diferența e că, în timp ce Scrooge se trezește și se schimbă, majoritățile bântuite rămân prinse în vraja fantomelor și devin ușor manipulabile de lideri care se prezintă drept exorciști.

Fantoma trecutului ia forma nostalgiei prin care majoritatea își imaginează un moment originar de plenitudine când comunitatea era pură, ordine religioasă necontestată iar coeziunea socială fără fisuri. Această „epocă de aur” este însă o construcție mitologică, o poveste transmisă prin educație, literatură sau religie. Bântuită de această fantomă, majoritatea trăiește cu frica de a pierde un patrimoniu moral și cultural pe care, în realitate, nu l-a deținut niciodată în forma idealizată.

Fantoma prezentului pune în scenă teama de corupție și de complot. Tineretul ar fi corupt de idei noi, elitele ar fi decăzute sau vândute, minoritățile ar conspira împotriva ordinii majoritare. Este fantoma care a justificat condamnarea lui Socrate, atacurile împotriva filosofilor Luminilor și stigmatizarea intelectualilor în toate regimurile autoritare. Această fantomă transformă orice voce critică într-un „dușman din interior” și justifică reacții persecutorii.

Fantoma viitorului ia forma anxietății. În acest caz majoritatea își imaginează că viitorul aduce dizolvarea identității: invazia străinilor, scăderea demografică, dispariția religiei, dominația tehnologiei. Viitorul devine un orizont al catastrofei, o prăpastie iminentă. Pentru a se apăra, majoritatea este gata să renunțe la libertăți, să accepte lideri autoritari și să caute soluții simpliste.

Arheologia unei derive spectrale

Această bântuire nu este o invenție a prezentului. De-a lungul istoriei, majoritățile au trăit cu spectrul pierderii statutului și au reacționat împotriva celor care, prin gândire critică sau prin simpla lor diferență, le-au pus față în față cu propria fragilitate. A fi „majoritate bântuită” înseamnă a fi prins între certitudinea puterii și neliniștea unei vulnerabilități resimțite ca inevitabilă.

Istoria politică a lumii occidentale poate fi citită și ca o succesiune de derive ale majorităților. Deși posedă forța numerică și legitimitatea instituțională, aceste majorități s-au comportat adesea ca și cum ar fi minorități fragile, amenințate de spectre invizibile. Această percepție le-a împins să caute vinovați, să persecute elitele critice, să stigmatizeze minorități și să justifice, în numele „apărării ordinii”, restrângerea libertăților.

La Atena, în 399 î.Hr., Socrate este condamnat la moarte pentru că ar fi „corupt tineretul” și ar fi introdus zei noi în Cetate. În fapt, nu exista niciun delict concret, ci doar o neliniște difuză provocată de întrebările filosofului care tulburau liniștea comunității, expuneau ignoranța celor ce se credeau înțelepți și subminau încrederea oarbă în tradiția religioasă și civică. Mulțimea nu l-a condamnat pentru ceea ce a făcut, ci pentru că a demascat nesiguranța unei cetăți care descoperea că fundamentul ei nu mai era de neclintit.

Platon, în Apologia, surprinde perfect acest paradoxul: cum ar fi putut un singur om să corupă întreaga tinerime? Și totuși, verdictul a fost de vinovăție. Xenofon, mai puțin filosofic și mai moralizator, insistă asupra pietății lui Socrate, arătând că acesta nu era un ateu, ci un cetățean care respecta legile. Condamnarea sa, spune Xenofon, nu a venit din lipsă de credință, ci din faptul că îi făcea de rușine pe cei ce se credeau înțelepți.

În acest episod, pe care îl putem privi ca o scenă originară, apare deja logica „mulțimii bântuite” ca o comunitate care deși dominantă numeric și instituțional rămâne obsedată de  propria fragilitate. Această anxietate se proiectează asupra filosofului, care devine astfel prototipul primei victime a unei majorități care, deși puternică, se simte asediată de fantomele pierderii coeziunii.

Apoi urmează deriva ale cărei urmări le resimțim până astăzi, cea provocată de atacul împotriva filosofilor Luminilor. Didier Masseau, istoric și filosof al epocii, a arătat că adversarii enciclopediștilor au construit o întreagă retorică a fricii pornind de la ideea că rațiunea critică ar distruge religia, ar corupe tineretul și ar dezvrăji lumea. Filosofii erau acuzați că dezrădăcinează tradiția și expun mulțimea la riscuri necunoscute. În fapt, majoritatea dominantă cultural și numeric era neliniștită de propria fragilitate și proiecta această anxietate asupra câtorva intelectuali.

Nașterea conservatorismului modern

Din această matrice s-a născut conservatorismul modern, care și-a găsit expresia clasică în Edmund Burke, dar și în contrarevoluționarii francezi Joseph de Maistre și Louis de Bonald. Pentru aceștia, tradiția, religia și ierarhia nu erau simple convenții sociale, ci garanții sacre ale stabilității, transmise de-a lungul secolelor și legitime prin însăși vechimea lor. Orice încercare de a reconstrui ordinea pe baze raționale era privită ca o amenințare mortală, pentru că rațiunea nu putea substitui forța misterioasă a continuității. În acest sens, conservatorismul se hrănește din romantism: din refuzul de a accepta dezvrăjirea lumii și din dorința de a-i restitui misterul, sacrul și mitul. Dacă Luminile au încercat să explice totul prin rațiune, conservatorismul și romantismul au reacționat printr-o veritabilă revrajire a istoriei, văzută nu ca o construcție umană, ci ca o dramă providențială, guvernată de forțe invizibile și imuabile. Conservatorismul devine astfel expresia politică a unei majorități neliniștite, bântuite de fantoma schimbării și de anxietatea pierderii misterului lumii.

În secolul al XX-lea, această anxietate colectivă se radicalizează și se transformă în fascism. Majorități care dominau numeric se comportă ca și cum ar fi minorități persecutate. Mussolini hrănește resentimentul italian prin promisiunea renașterii imperiale; nazismul exploatează anxietatea clasei de mijloc și o proiectează asupra evreilor și a „elitei cosmopolite”; în România, Garda de Fier transformă ortodoxismul și antisemitismul într-o mistică a purificării. Fascismul devine politica unei majorități bântuite, obsedată de fantome și dispusă să sacrifice libertatea pentru securitatea identitară.

Dar fascismul nu a fost singura formă spectrală a secolului trecut. Stalinismul și comunismul sovietic au recurs la aceleași mecanisme speculând obsesia dușmanului invizibil, frica de complot, spectrul permanent al „imperialismului”. În România, regimul comunist a rescris aceste fantome după 1945, transformând „chiaburul”, „burghezul” sau „cosmopolitul” în figuri demonice. Represiunea, cenzura și colectivizarea au fost justificate prin spectrul contrarevoluției. Dincolo de diferențele ideologice, logica era mereu aceeași: o societate bântuită de fantome își sacrifică libertatea pentru o promisiune de mântuire colectivă.

Totalitarismul digital și pericolul tiraniei spectrale majorității dezlănțuite

Hannah Arendt a văzut în totalitarisme expresia supremă a „singurătății organizate”, acolo unde individul, rupt de comunitate, caută refugiu în ficțiuni colective. Derrida, în schimb, a vorbit despre „spectrele lui Marx” pentru că, spunea el, fantomele nu pot fi exorcizate, ci revin, obligându-ne mereu, ciclic, să retrăim ceea ce istoria părea să fi reprimat. Astfel, fascismul, stalinismul și comunismul românesc nu sunt doar episoade închise, ci continuă să bântuie imaginarul nostru politic arătând cum anxietatea unei majorități poate fi capturată și transformată în forță opresivă, legitimând represiunea și mutilând democrația.

În capitolul despre „Criza culturii” din Între trecut și viitor, Arendt a subliniat că totalitarismul se hrănește dintr-o criză culturală profundă produsă de pierderea tradiției, disoluția autorității, eșecul educației și transformarea culturii în simplu divertisment. Fără capacitatea de a discerne între adevăr și fals, între autoritate legitimă și simplă dominație, societățile devin vulnerabile la fantome ideologice și la promisiuni politice absolute. Dar această „pierderea a tradiției” nu se referă la tradiționalismul inventat și mitologizat de extrema dreaptă, ci la destrămarea filiației grecești a gândirii politice – a ideii de polis, de deliberare și de responsabilitate civică. Odată cu această ruptură, individul rămâne fără repere stabile, iar spațiul public devine vulnerabil la invazii ideologice.

Astăzi, asistăm la o nouă etapă a acestei genealogii odată cu înflorirea populismul digital. Mișcări și partide iliberale exploatează neliniștea majorităților culturale, transformând frica în resursă politică. Ruth Wodak a arătat cum panica demografică, schemele maniheice și anti-intelectualismul definesc politica fricii. Majorități care domină numeric – americanii albi, catolicii polonezi, ortodocșii români – se comportă ca minorități asediate, invocând asaltul fantomelor de la migranți, la „ideologia de gen”, trecând prin Bruxelles și elitele corupte. În SUA, paradoxul e dus la extrem atunci când mișcarea antifascistă este declarată „teroristă”, în timp ce grupările neonaziste sunt prezentate drept apărătoare ale libertății și ordinii.

Fantome gata ambalate de rețelele de socializare

Algoritmizarea atenției reproduce mecanismele culturale prin care s-au instalat totalitarismele secolului trecut înlocuind educația clasică, care ar trebui să transmită discernământ și capacitate critică, cu fluxul nesfârșit al rețelelor sociale. Cultura devine divertisment instantaneu, iar capacitatea de a deosebi adevărul de minciună se erodează. TikTok, Facebook sau Telegram oferă fantomele de-a gata ambalate.

Această arheologie a derivelor majorității arată o constantă istorică. De fiecare dată când majoritatea se simte bântuită de spectrele pierderii statutului, ea se transformă într-o forță opresivă. Adversarii filosofilor, conservatorii contrarevoluționari, fascismul interbelic și populismul digital contemporan fac parte din același lanț genealogic ilustrând modul în care majoritatea devine prizoniera propriilor fantome și, în loc să protejeze pluralismul, ajunge să-l submineze.

Tocqueville, în Democrația în America, și John Stuart Mill, în Despre libertate, avertizau încă din secolul al XIX-lea asupra „tiraniei majorității” când voința celor mulți devine abuzivă, suprimând libertățile individuale și minoritare. Ceea ce vedem astăzi confirmă actualitatea acestor intuiții. Majoritățile neliniștite, obsedate de fantomele identitare, pot deveni la fel de periculoase pentru libertate ca și un despot luminat sau o clică oligarhică.

În România, spectrul nu este doar al datoriei publice și al deficitului, ci și al „ideologiilor străine”, al „dictatului de la Bruxelles” sau al „pericolului demografic”. Aceste fantome hrănesc un populism care se prezintă drept vocea majorității, dar care riscă să transforme democrația într-o tiranie spectrală, în care libertatea este sacrificată în numele securității identitare. Fantomele trecutului interbelic, al comunismului și al tranziției postcomuniste continuă să bântuie imaginarul politic românesc, dovedind că nicio majoritate nu este imună la vraja propriilor spectre.

*Text apărut inițial pe Contributors.