Uniformă obligatorie sau libertate? Ce a descoperit o româncă din Barcelona după ce fiul ei a schimbat două școli cu reguli diferite

De cinci ani trăiesc în Spania, iar fiul meu, Petru, a schimbat deja două școli. Ambele sunt religioase, dar felul în care privesc uniforma este diferit. Prima o susține cu tot dinadinsul, pentru că implică imagine, respect, responsabilitate. Odată ce ai uniforma, nici măcar în afara școlii nu te poți purta rău, pentru că vei fi recunoscut. În cazul celeilalte școli, care nu impune ținuta școlară, flexibilitatea și libertatea personală sunt valori de la care nu se abat.

Am aflat că în România se discută în această perioadă despre obligativitatea uniformei, așa că voi povesti experiența mea și a altor familii care trăiesc în Barcelona și care au copiii la diverse tipuri de școli: publice, „concertada”, internaționale, Montessori. Aici, nu există o regulă: fiecare școală procedează cum consideră că este mai bine pentru copii. 

Când am venit în Spania, Petru avea cinci ani. În prima școală, Mare de Déu del Coll d’Al Teixonera, din cartierul Teixonera, a studiat patru ani. Este o școală „concertada”, adică o școală cu finanțare publică și contribuții ale părinților, cu orientare religioasă. 

Nici nu suntem religioși din fire, dar să ai copilul la o școală cu o astfel de orientare în Spania este ceva absolut normal. Prin tradiție, școlile au rămas așa, dată fiind influența Bisericii Catolice, dar copiii nu sunt îndoctrinați în niciun fel. La orele de religie, copiii învață chiar și despre alte religii, cum ar fi cea musulmană, cea budistă etc. 

Școala se află în vârful unui deal, într-un cartier cu multe urcușuri și coborâșuri, foarte aproape de Parcul Güell. Acolo, uniforma nu era obligatorie. Copiii purtau doar echipamentul sportiv al școlii la orele de sport, iar în rest veneau îmbrăcați cum voiau. Pentru noi, lucrul acesta a fost binevenit. Petru este un copil aparte când vine vorba despre haine. Îi plac materialele moi, din bumbac, „să fie lejere”, cum spune el. Nu a purtat niciodată blugi, în afară de două-trei încercări în toată viața lui. Îi urăște, așa cum urăște toate materialele rigide.

În școala aceea vedeai copii îmbrăcați foarte diferit. Unii purtau haine modeste, pantaloni peticiți, adidași uzați, poate chiar puțin rupți. Hainele erau folosite până când aproape că nu mai puteau fi purtate. 

Citește continuarea articolului AICI.