VIDEO Ce ii caracterizeaza pe romani: doina si maneaua

In trecut, maneaua era destul de dificil de interpretat. Erau vremurile cand, „pentru a fi considerat un bun cantaret, trebuia sa ai o memorie extraordinara: sa poti sa asculti o piesa cantata o singura data si sa poti sa o redai fidel. Si cu o trupa sa o imbogatesti”.

O melodie din secolul XIX despre „Moldavia iubita”, dar si un cantec atribuit lui Dimitrie Cantemir, in varianta lui Anton Pann, pot fi ascultate aici.

De asemenea, vezi aici doua „peşrevuri” preluate din colectia printului Dimitrie Cantemir (secolul XVIII) si ce „cauta” Calusul Romanesc in piesa unui polonez.

„De-a lungul vremurilor, plaiurile noastre mioritice s-au caracterizat prin doua genuri muzicale: doina si maneaua”, a explicat Constantin Raileanu, dirijorul trupei Anton Pann, in cadrul evenimentului „Bizantul eram noi – In cautarea sunetului pierdut, in cautarea radacinilor pierdute ale muzicii romanesti”.

Maneaua era destul de dificil de interpretat. Trebuie sa stiti ca aceste piese erau cantate de catre muzicienii acelei perioade. Este dificil de acceptat ca si noi am avut muzicieni, pentru ca muzicienii nostri au fost cantaretii de strana. Sunt nume importante, oameni a caror calitate s-a cladit cu bani multi (pentru a beneficia de calitatile lor vocale).

La fel cum in Apus era un organist la catedrala, la fel si la noi, muzica culta (care in realitate se refera la muzica de cult, la muzica religioasa) a fost facuta de catre psalti si protopsalti. Ei dadeau tonul muzical. Aceste piese nu erau cantate de lautari, pentru ca necesitau o cunoastere temeinica a ceea ce inseamna lumea modurilor, maqamurilor, sa poti face diferentierea intre lumea maqamica otomana si lumea ehurilor bizantine, cerea anumite calitati vocale, cerea anumita rezistenta, cunoastere.

Ceea ce incercam noi sa facem este sa aducem o umbra, o palida relatare a ceea ce se petrecea atunci din punct de vedere muzical. Acei oameni aveau calitati extraordinare. Pentru a fi considerat un bun cantaret, trebuia sa ai o memorie extraordinara: sa poti sa asculti o piesa cantata o singura data si sa poti sa o redai fidel. Si cu o trupa sa o imbogatesti.

Povestea lui Petru Peloponesiu, zis si „Hotul”

Si este cazul lui Petru Peloponesiu, cel care a fost in secolul al XVIII-lea cantaret al patriarhiei ecumenice si, in acelasi timp, cantaret de serai. Ei isi mentineau aceasta functie pe langa sultan cu greu. Pentru ca in momentul in care aparea un nou cantaret, mai bun, era dat la o parte sau, din te miri ce, putea sa fie decapitat. Drept pentru care trebuiau sa isi apere aceasta pozitie prin orice mijloace. La fel face si Petru Polonesiu.

Sultanul a primit o delegatie din Armenia (Armenia a dat intotdeauna cantareti foarte buni). Aceasta delegatie a venit si a spus ca are o piesa extraordinara, care nu s-a mai auzit pana atunci, si vrea sa o dedice sultanului. Petru, auzind acest lucru, s-a temut si atunci a naimit, a mituit pe eunucul camerei in care se facea repetitia, s-a ascuns dupa perdea si a ascultat acea piesa. A invatat-o si in acea seara s-a dus la sultan si a spus: „vreau sa-ti cant o piesa in prima auditie!” I-a cantat-o si a doua zi, cand delegatia armeana a venit la sultan, cantand aceasta piesa, normal ca sultanul s-a suparat (pentru ca era o jignire): „pai aceasta piesa mi-a cantat-o Petrica al meu. Va pierdeti capul”. Atunci, cei din delegatie au vrut sa-l omoare pe Petru si, neputand sa-si duca fapta pana la capat, l-au numit „Hotul”.

Dincolo de gluma povestioarei, trebuie retinut ca a putut sa tina minte exact acea melodie. Acest lucru se intampla la nivel foarte inalt, elitist. Ganditi-va la boierii Vacaresti. Anton Pann era un casnic al lor. Au mai fost Unghiurliu, Petru Vizantie (in Moldova) – oameni de mare valoare, care erau invitati la curtile boieresti si curtea domneasca pentru a delecta onoratul auditoriu.

Dupa ce se simteau bine, chemau si lautarii, care se bucurau la randul lor de aceasta muzica. Dar, neputand sa o redea in totalitate, bineinteles ca o simplificau. Si avem ceea ce s-a numit mai tarziu „maneaua de mahalea”.

Sarki, face parte din suita otomana, dar noi l-am gasit intr-un manuscris intr-un manuscris de la Manastirea Caldarusani, cu numele de Manea.

Ne caracterizeaza si doina

Dar in acelasi timp, cum spuneam, ne caracterizeaza si doina. Chiar daca ea se regaseste in mai multe culturi, totusi noi am simtit-o ca fiind aproape de sufletul nostru. Anton Pann are o asemenea piesa, Inima mi-e plina, pe care si maestrul Tudor Gheorghe a interpretat-o. Dansul a considerat-o manea, insa noi am considerat-o doina, pentru ca cercetatorii care s-au aplecat asupra ei au concluzionat ca, intr-adevar, ea corespunde romantei tarzii.

Acest gen muzical este predecesorul romantei, este o trecere de la doina la romanta – pentru lumea culta. Ceea ce ne caracterizeaza pe noi, doina si maneaua, se regaseste inca din secolul al XIX-lea, dar se pare ca, desi lautarii au schimbat genul si stilul de interpretare al acestor muzici, ideile au ramas. In continuare suntem caracterizati de doina si de manea.

Pentru a putea ilustra mai bine diferenta intre muzica de curte si muzica mahalalei, urmatorul calup de piese – Bordeias, bordei, bordei, Lelita Saftita, Si noi la Ilinca – va „grai” din mahala.

Bordeias, bordei, bordei este o piesa care a trecut prin muzica de curte in muzica mahalalei, prin simplificare. Si noi la Ilinca este o piesa din folclor, din zona rurala, prin care noi am incercat sa aducem la un loc si hora, si sarba).

Acest concept de orchestratie ne apartine. Liniile melodice din manuscrise au fost respectate cu exactitate, apeland la tratatele vremii pentru a incerca sa ne apropiem cat mai mult de ethosul acelor vremuri. Nu putem afirma ca se poate reda cu exactitate ceea ce s-a cantat atunci, pentru ca toate tratatele de teorie sunt doar pentru amintire, iar interpretarea se invata pe langa dascal.