VIDEO Nici pentru teroristul Carlos nu suntem interesanti, in schimb noul film al italianului Daniele Luchetti aduce in scena si emigranti romani; Noi reactii la "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu"

Daca anul trecut la vizionarea de presa a celor doua parti ale lui „Che”, in pauza, jurnalistii au primit pachete cu mancare si apa, nu acelasi lucru s-a

Carlos

Foto: Cannes-Festival.com

intamplat la singura proiectie a filmului pe care francezul Olivier Assayas l-a realizat despre teroristul Carlos/Ilici Ramirez Sanchez, proiectie-maraton de cinci ore si jumatate la care au luat parte atat realizatorii filmului cat si jurnalistii, inghetand nu la vederea crimelor celui mai mediatizat terorist din lume cat suportand frigul din Grand Theatre Lumiere.

In „Carlos”, Olivier Assayas face ce si-ar fi dorit sa faca si Andrei Ujica cu „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, numai ca cineastul roman nu dorea o productie pentru micul ecran. Filmul lui Assayas, care totalizeaza cinci ore si jumatate, e format de fapt din trei parti, si e gandit special pentru micul ecran. Pentru ca e atat de lung, singura varianta pentru selectionerii Festivalului de la Cannes a fost sa-l programeze intr-o unica proiectie in Selectia Oficiala hors competition.

Imagini din „Carlos”:

Aluziile la Che Guevara de la inceputul filmului nu sunt intamplatoare. Filmul e o combinatie de „Che” (prin amplitudine si „elan revolutionar”), „Munich”-ul lui Steven Spielberg si, mai ales, „Complexul Baader Meinhof” al lui Uli Edel. Extrem de atent documentat si de fidel realitatii (acolo unde se stie adevarul), filmul il preia pe Ilici Ramirez Sanchez din momentul in care e pe cale sa devina Carlos, vedeta mediatica, si il duce pe parcursul a 20 de ani. Fiecare capitol e precedat de indicatii referitoare la locul si data evenimentului, si fiecare figura noua ne e prezentata suprapunandu-i-se numele peste silueta.

Filmul va face o foarte buna figura pe micul ecran, pentru ca nivelul, amplitudinea, eforturile materiale, umane si, in final, ambitiile sale sunt cu mult peste cele ale unei productii de televiziune. Este bine ritmat, bine filmat, scris sau jucat, el nu tradeaza insa o viziune regizorala originala ci profesionalismul unei echipe internationale mari care a operat in mai multe tari, cu un efort logistic remarcabil si cu actori care au jucat in mai multe limbi.

Olivier Assayas a avut si ideea excelenta de a alatura imagini de arhiva secventelor de fictiune, si le leaga atat de bine incat se sustin unele pe celelalte, topindu-se si amestecandu-se la capete.

Referintele la Romania sunt, din pacate, fugare. In discutia pe care Carlos o are cu un tovaras de-al sau aflam ca „dizidentii de la Europa Libera sunt o miza prea mica”.

Constructorii romani si italienii lor in „La nostra vita”

„La nostra vita” te face sa te intrebi nu doar ce cauta in Selectia Oficiala a celui mai important festival de film din lume, dar si daca autorul lui, italianul Daniele Luchetti, e aceeasi persoana cu regizorul care a realizat remarcabilul „Fratele meu este fiu unic”. Daca da, atunci e posibil sa te gandesti ca cineastul a facut acest film in criza de timp, de aceea nu zabovit nici asupra povestii, nici asupra jocului actorilor sau viziunii sale regizorale. Pe scurt, a fusarit o pelicula cu o miza si-asa ieftina.

„La nostra vita”, povestea unui tanar sef de lucrari italian a carui nevasta moare la nastere, grija celor trei copii adaugandu-se sarcinii de a razbi pe un santier unde are angajati constructori romani, are o singura calitate – bunele intentii. Romanii nu sunt tap ispasitor. Desi nu sunt la fel de muncitori ca seful lor si incearca sa se odihneasca cat mai mult, desi il lasa balta cand nu sunt platiti la timp, ei sunt la fel de buni sau de rai ca italienii.

Trailerul filmului „La nostra vita”:

Pe la inceputul filmului, tanarul sef de lucrari descopera in putul unui lift cadavrul unui muncitor roman, dar nu anunta politia – romanii lucrau oricum la negru – pentru ca avea nevoie sa castige niste bani si cadavrul il ajuta sa-l santajeze pe antreprenor ca sa-i dea lui proiectul.

Claudio (interpretat de Elio Germano, lansat de precedentul „Fratele meu este fiu unic”) nu e un om rau. El o cunoaste intr-o zi pe vaduva romanului mort si fiul acestuia (interpretati de Alina Madalina Berzunteanu si Marius Ignat) care vin la santier sa se intereseze de soarta barbatului. Sentimentul de vinovatie fata de faptul ca le ascunde adevarul il face sa-l ia pe tanarul roman la el acasa si sa-l angajeze, dar si sa aiba o aventura cu romanca patroana de mic restaurant, inainte de a i-o prezenta fratelui sau, frumos si celibatar (interpretat de Raul Bova) care se indragosteste de ea.

E laudabil ca Luchetti a vrut sa spuna o poveste din zilele noastre despre oameni care se ajuta indiferent de etnie sau prejudecati – eroul e ajutat cu bani de un vecin imobilizat in scaunul cu rotile si care traieste cu o fosta prostituata senegaleza -, dar povestea e plicticoasa si melodramatica, iar deciziile regizorale par aproape intotdeauna luate in fuga si amenintate de lipsa resurselor (logistice, financiare etc.).

„Screen International”: Filmul lui Andrei Ujica este „un experiment lung, dar fascinant”

Sub semnatura lui Lee Marshall, revista „Screen International” publica azi, 20 mai, o cronica favorabila la „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, fiind de parere ca filmul reprezinta „lumea vazuta de Ceausescu: un loc suprarealist plin de coloane de masini, muncitori fericiti agitand steaguri, voturi unanime la congrese de partid si magazine pline intr-o tara care in acelasi timp suferea de reduceri severe ale produselor alimentare.”

Criticul e de parere ca ar fi simplu sa mai piepteni o data materialul ca sa ajungi la o versiune de 90 de minute, dar nici asa spectatorii n-ar face coada pana in strada, desi adauga „dar trebuie totusi spus despre tehnica realizatorilor de a lasa imaginile intalnirilor si spiciurilor sa tot curga: ritualurile puterii comuniste erau intotdeauna interminabile si o anumita doza de plictiseala vine si de aici.”

Trailerul filmului „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”:

„Cuvantul autobiografie din titlu – si niste muzica adaugata – reprezinta singura modalitate prin care regizorul nareaza povestea din exterior. El ne face atenti la originea multor dintre aceste imagini…” Urmarind evolutia lui Ceausescu de-a lungul imaginilor montate de Andrei Ujica, criticul de la „Screen International” are impresia ca, spre sfarsit, „cand megalomania deja s-a instalat, el (n.red. – Ceausescu) e o figura palida, auto-amagita si tot mai izolata. Cand viziteaza ultima sa nebunie – imensa Casa a Poporului pe care a construit-o in Bucuresti – el pare un om speriat si contractat, care se uita in sus spre candelabre ca si cum s-ar intreba: Ce am facut?”