Washington Post: Anti-europenii au un plan de schilodire a Uniunii Europene

În teorie, alegerile parlamentare ale UE sunt cele mai „internaționale” din lume. Câștigătorii activează într-un legislativ multinațional (PE). Ei vorbesc între ei cu ajutorul a sute de translatori. Ei sunt membri ai unor partide transnaționale: în clădirile PE din Bruxelles și Strasbourg, parlamentarii de centru-stânga din toată Europa țin de Partidul Socialiștilor Europeni, cei de centru-dreapta de Partidul Popular European și așa mai departe, scrie Washington Post, citat de Rador.

Cu toate acestea, alegerile europene nu și-au concretizat niciodată pe deplin această promisiune multinațională. De obicei ele constă în zeci de campanii, fiecare dintre ele dominată de dezbateri naționale. În majoritatea anilor, creștin-democrații germani nu fac campanie și pentru omologii lor suedezi, iar aportul portughezilor la alegerile din Slovacia este neglijabil. Anul acesta, alegerile europene, programate la sfârșitul lui mai, vor dezbate teme continentale și vor avea o semnificație continentală. Ironia, sau poate absurditatea, face ca anul acesta anti-europenii – politicienii care vor să elimine toate instituțiile europene – să fie cei care au o tentativă publică de a colabora dincolo de granițele naționale pentru a atinge niște obiective comune.

Oricât de straniu ar putea să sune, acest fenomen, Internaționala Naționalistă (sau poate „Internaționala Populistă”), nu este ceva nou. Activiștii, trolii și bot-ii online ai extremei drepte și ai alt-right cooperează de multă vreme în spațiul virtual. Înaintea alegerilor germane de anul trecut am făcut parte dintr-o echipă de cercetare care a constatat că mișcarea internațională alt-right difuza povești concepute de presa de stat din Rusia și retransmitea pe Twitter meme rasiste în sprijinul partidului Alternativă pentru Germania (AfD), formațiunea anti-europeană a Germaniei. Am descoperit o rețea similară de activiști online – ruși, americani, germani, francezi și chiar și polonezi – care munceau cot la cot pentru a denigra și sistemul politic suedez, în timpul alegerilor din acea țară.

Acum, o parte din această veche colaborare online semi-clandestină se mută pe față în viața reală. Săptămâna trecută vicepremierul xenofob și naționalist al Italiei, Matteo Salvini, a călătorit la Varșovia pentru a se întâlni cu liderii partidului xenofob și naționalist aflat la putere în Polonia, Lege și Justiție (PiS). Salvini a proclamat lansarea unei „axe polono-italiene”; întâlnirea lor a fost salutată și de conducătorul ungar Viktor Orban, faimos pentru denunțurile sale împotriva unor imigranți inexistenți (sunt extrem de puțini în Ungaria) ori de câte ori se află sub presiune pentru corupție sau abuz de putere. Salvini a avut de asemenea conferințe comune de presă cu Marine Le Pen, șefa extremei drepte franceze, dar și cu Heinz Christian Strache, omologul său austriac. La fiecare dintre ele, Salvini a promis mari schimbări, un nou partid și un contraatac împotriva imigrației și împotriva „Bruxelles-ului”.

El s-a întâlnit și cu Stephen K. Bannon, deși tentativele proprii ale lui Bannon de a înființa o mișcare europeană alt-right (botezată convenabil „Mișcarea”) bat pasul pe loc. Din păcate pentru el, activitățile plănuite de mișcare par a fi ilegale în majoritatea țărilor europene. Mai mult chiar, platforma ei este destul de vagă. Unul dintre colaboratorii lui Bannon din Italia chiar a apărut la Varșovia în decembrie, sub flamura unei organizații catolice militante. El a ținut acolo un discurs remarcabil de anost, care nu a atras aproape deloc atenție.

Acest eșec indică o problemă gravă pentru dreapta naționalistă europeană. Ei pot cădea de acord că sunt „împotriva” unor lucruri, cum ar fi imigrația. Dar în favoarea a ce sunt ei? Să distrugi e ușor; să construiești e greu. Mai important chiar, numărul imigranților efectiv se prăbușește, iar alte surse alternative de mânie fariseică nu sunt universal împărtășite. Naționaliștii italieni și austrieci s-au ciocnit deja, de exemplu, pe chestiunea Tirolului de Sud, o provincie italiană unde se vorbește și germana. Naționaliștii francezi vor ca est-europenii să se întoarcă acasă la ei. Cea mai mare parte a extremei drepte din Europa, de la Le Pen la Salvini și Orban, este entuziast rusofilă; corespondenții lor din Polonia, cu câteva excepții notabile, nu sunt.

Însă filmul acesta l-am mai văzut o dată și știm cum se sfârșește. La urma-urmei, precursorul acestei mișcări – nașul ei, cum s-ar spune – a fost Nigel Farage, anti-europeanul nihilist care a condus Regatul Unit în Brexit. Nici el nu avea vreo agendă pozitivă; și el s-a folosit de salariul său de europarlamentar pentru a torpila instituția de la care-l primea. Rezultatul a fost cea mai gravă criză constituțională și politică prin care a trecut Regatul în numeroase decenii, precum și o polarizare politică ce s-ar putea să nu dispară în timpul vieților noastre.

Aceeași soartă paște și restul Europei, dacă restul spectrului politic nu se va uni, nu va fi el cel care va stabili agenda și nu va populariza beneficiile Uniunii – politice, economice, de mediu și chiar de civilizație – în rândurile noii generații. Orice ar urma să se întâmple, acestea va fi cea mai interesantă campanie electorală de la alegerile europene din câte au existat vreodată, nu în ultimul rând și pentru că de data aceasta există atât de mult de pierdut.