Zero calare (de Traian Ungureanu)
Gigi Becali e numele unui zero in spume. Plus citeva manevre de sistem: 6%. Micul capital al lui Becali nu vine din Pipera, ci din obisnuinta de a se strimba in public.
Becali face mascari cu o cruce de mare calibru la git si o punga de bani pe fata. In aceasta pozitie, Becali era de mult disponibil, obscen si marginal. Deodata, el a devenit util. Peste putin timp va deveni si parlamentar. Misterul acestei transformari e explicabil si rusinos.
Becali a fost selectionat de masina de fabricat pericole si monstri care lucreaza, pe comenzi precise, din 1990 incoace. Ea l-a creat, mai intii, pe Vadim Tudor. Pe atunci, grupul Iliescu-Roman avea nevoie de un incendiu permanent. Pirjolul a ars cu reglaj fin. Flacarile au tinut ocupata o masa enorma de comentatori, observatori si organizatii.
Efectul Vadim a atins apogeul la alegerile din 2000, cind l-a transformat pe Iliescu in alternativa la barbarie si i-a pus la dispozitie – incredibil! – votul anticomunist. Manevra a dat beneficiarului sentimentul eternitatii. PSD s-a lansat intr-un program nebunesc de confiscare a resurselor si mijloacelor nationale.
Facatura din 2000 s-a prabusit, in cele din urma, sub greutatea propriei rapacitati. Cazul Nastase a fixat partidul intr-o criza totala. In acest punct a rasarit figura lui Becali. Fabrica de pericole s-a pus, iar, in miscare, de data asta pentru a salva, nu pentru a propulsa. Ascensiunea lui Becali coincide cu declinul PSD si, de aici incolo, nu mai e de explicat decit metoda de lucru.
Mai intii, un sondaj CURS a pregatit terenul, in februarie, plasindu-l pe Becali la un entuziast 4%. Apoi, un alt sondaj (IMAS) a fructificat, aparent logic, premisa si l-a impins pe Becali, la 6%, dincolo de pragul parlamentar. Senzatia de autenticitate a fost intarita de baia de televiziuni care a varsat mascarile lui Becali in fiecare sufragerie.
Procedeul e subtil, dar fumat: televiziunile fac o imagine, o trimit spre public, ea se intoarce la producator, iar acesta se grabeste sa o trateze drept „realitate”. Atit despre aerele profesionale ale televiziunilor. Ambalat de televiziuni, Becali a devenit un personaj familiar, atit cit trebuia pentru ca IMAS sa-l „gaseasca” in sondaje.
Datele care descriu ascensiunea lui Becali sint, sigur, exagerate si, probabil, false. Nici o noua realitate nu explica aceasta modificare de preferinte. Becali n-are masa politica. Spre deosebire de Vadim editia 1990-2004, Becali nu are talent si autoritate. Tot ce era la Vadim solemn si grav e la Becali caricatural. Nici fotbalul nu explica mai mult.
Steaua a avut succes intr-un campionat rahitic si s-a facut de ris la Middlesbrough. Ultima isprava e dramoleta cu ocnasi in singe, la Bistrita. De asemenea, s-a recunoscut, cel mult, tineretul educat la peluza. Insuficient.
In afara nevoilor urgente ale celor ce l-au infiltrat in sistem, Becali nu acopera nimic. Acest fals organizat in umbra si propagat pe ecrane e, de fapt, dovada agendei primitive cu care lucreaza lumea politico-mediatica. Raspunderea revine, direct, PSD, dar impasul are multi coautori.
Faimoasa intilnire Basescu-Becali a fost o eroare masiva, nu mai periculoasa, insa, decit intilnirea permanenta dintre Becali si televiziuni.
Cazul Becali oglindeste esecul de principiu al relatiilor politice dupa alegerile din 2004. In fond, Alianta D.A. a cistigat atunci la limita dreptul de a guverna pentru a dizolva sistemul vechi si a construi ceva nou, credibil si electibil. Un partid, o forta distincta. Opinia publica astepta aparitia claritatii.
Fie prin alegeri anticipate, fie prin constructia unei forte unitare si usor de identificat. Insa negocierile de fuziune PNL-PD s-au destramat, si aici PNL a facut un enorm deserviciu social.
Fara un partid nou, cu un presedinte si un prim-ministru in conflict, cu o Alianta practic defuncta, publicul general a ramas agatat de figura lui Traian Basescu si a conchis ca sistemul e incapabil de rezultate. Acest gol de initiativa si incredere macina. El a oferit PSD-ului sansa unei reveniri nesperate. Asa a aparut Becali-Zero calare.