Sari direct la conținut

10 gânduri către un votant onest

Contributors.ro
Doru Valentin Castaian, Foto: Arhiva personala
Doru Valentin Castaian, Foto: Arhiva personala

Vrei oameni noi în politică. Ai grijă însă să nu confunzi oamenii în carne şi oase cu proiecţiile din mintea ta. Oamenii noi există, dar îţi va trebui răbdare, inteligenţă şi bunăvoinţă să îi descoperi. Ai grijă să nu-i compari cu calapodul pur şi inexistent pe care l-ai încropit în minte. Oamenii buni există, dar îţi vor trebui răbdare, inteligenţă şi realism ca să îi descoperi.

Vrei oameni noi în politică. În mintea ta, vin aproape mereu dinspre societatea civilă, sunt oameni impecabili, oameni ai cauzelor bune, oameni care au înfruntat cu mult curaj corupţia şi puterea rău intenţionată. Ai vrea ca ei să păşească pur şi simplu în spaţiul politic continuând să fie eroii civici care te-au sedus. Dar aiasta nu (prea) se poate! Trecerea din spaţiul activismului civic în cel propriu zis politic nu este o trecere firească şi cumulativă. Este o schimbare de fază. În civism, oricât ar fi de greu e uşor, punctele cardinale nu se pierd, poţi ţine mereu ochii pe polul plus, ai în faţă, vibrantă şi limpede, linia de demarcaţie dintre bine şi rău. Spaţiul politic produce mutaţii crunte ale peisajului interior, clivaje sângerânde, răni deschise pentru omul onest. Pentru că în spaţiul civic nu trebuie să te aliezi pentru a obţine accces la puterea cu care să schimbi lumea în bine, sau o poţi face alături de cei care au acelaşi nord moral. În spaţiul politic va trebui sa te pierzi de mii de ori pentru a te regăsi la final. Doar aici îţi vei duce principiile la limită, vei fi silit să le târâi prin noroi întrebându-te dacă mai respiră, doar aici te vei îndoi cu adevărat de tine, doar aici vei simţi pentru prima dată cu adevărat ura şi strâmbătatea constitutivă a fiinţei umane . Nimeni nu intră aici decât pentru ceva ce contrabalansează toate acestea. Pentru unii e căpătuirea proprie, pentru alţii, mult mai puţini, e binele comun. Dar, dragă votantule bine intenţionat, îţi vor trebui răbdare, inteligenţă şi realism ca să îi descoperi pe cei din urmă.

Vrei oameni buni. Dar, pentru mintea neantrenată, oamenii buni pot fi făcuţi să arate exact ca oamenii răi. Iţi vor trebui răbdare, inteligenţă şi realism ca să îi descoperi. Pont: unii oameni sunt vorbiţi de rău de cei care îi cunosc cel mai bine, alţii de cei care îi cunosc cel mai puţin.

Vrei oameni buni în politică. Şi, pentru că iubeşti mai mult fantasma din mintea ta, ai vrea să rămână neatinşi de partidele compromise, să rămână departe de (aceeaşi) mizerie. Dar a crede că poţi rămâne neatins de vecinătatea celor care joacă de mult pentru a schimba jocul este o iluzie. Oamenii noi vor fi aduşi pe scena politică de votanţi realişti, nu de naivi cu fantasme infantile.

Visezi oameni noi, oameni care să facă o politică impecabilă. Te-ai săturat de jocuri, de compromis, de jumătăţi de măsură. Vrei oameni curaţi şi fermi. Dar politica nu poate fi decât gri. Ea înlocuieşte războiul şi apare spontan la alte specii inteligente şi distructive. Dacă visezi albul absolut, eşti mai aproape de fascism decât de democraţie. Nu-i cere celui pe care l-ai ales sa fie pur. Urmăreşte ce obţine la capăt, urmăreşte cât de bine a trecut prin compromis fără să se compromită, urmăreşte cum a asigurat echilibrul dintre principii şi rezultatele pe care le-a urmărit. Pentru asta vei avea nevoie de răbdare, realism şi inteligenţă.

Nimeni nu poate fi activ politic fără să întindă la maxim principiile în care crede. Cei care nu le au pot semana foarte bine cu cei care le-au asimilat şi le pun în practică, fiind totodată dispuşi să le arunce în luptă. Nu există o linie fermă sau un semnal critic care să îţi arate cât de mult e prea mult, cât mai poţi să tragi de un principiu pentru un rezultat concret şi când rezultatul acela nu (mai)merită. Cei mai buni oameni politici sunt cei care ştiu unde să se oprească. Iar ca să-i vezi, vei avea nevoie de răbdare, inteligenţă şi exerciţiu.

În politică nu-ţi poţi respecta principiile fără să le pui în pericol. Acest lucru vine din faptul banal evoluţionist că scopurile noastre pot fi urmărite la mai multe niveluri. În „Sociobiologia”, epocala lucrare din 1975, marele E.O. Wilson scria: Ambivalenţele (morale n.m.) se nasc din presiuni antagonice asupra unităţilor selecţiei naturale… Pentru moment este suficient să observăm că ceea ce este bun pentru un individ poate fi distructiv pentru familie; ceea ce menţine familia poate fi dezagreabil atât pentru individ cât şi pentru tribul căruia îi aparţine familia sa; ceea ce promovează tribul poate slăbi familia şi distruge individul şi aşa mai departe prin permutarea nivelurilor de organizare.” Pentru a servi un crez meritocratic s-ar putea să fii nevoit să te aliezi cu un produs al contraselecţiei, pentru a servi binele comun e posibil să te serveşti uneori de instrumentele pe care ţi le furnizează cei care l-au erodat vreme de decenii. Nu orice permis, dar niciun ghid şi niciun calcul utilitarist nu-ţi va arăta ce se poate şi ce nu. Pentru a-i vedea pe cei care joacă la limită fără să se rătăcească e nevoie de inteligenţă. Şi, da, de răbdare şi de bunăvoinţă.

Eşti scârbit de partidele vechi, vrei oameni noi, cu alte moduri de a proceda. E legitim. Dar tot o lege evoluţionistă îţi spune că orice variaţie care sporeşte adaptarea şi creşte şansele de prelungire a vieţii grupului va fi selectată. Cu cât e mai mare, un partid e mai instabil, cu atât poate fi atacat mai mult şi făcut mai vulnerabil, întocmai ca un imperiu care nu-şi poate păzi graniţele. Cu fiecare ins venal care îi bate la porţi, va trebui să decidă dacă surplusul de putere brută pe care el îl aduce e mai dezirabil şi mai oportun decât uzura principiilor. Sigur, nu orice compromis e justificabil, există multă mizerie inutilă. Dar ea se bazează pe dispreţul tău, dragă votantule. Când eşti scârbit, când ai renunţat, partidul tău va accepta orice cost moral pentru un avantaj material oricât de mic. Nu-l dispreţui, nu-i face viaţa uşoară, fii realist şi exigent.

Aştepţi ca partidele să se reformeze intern şi de la sine. Nu crezi că e posibil, dar, cumva ipocrit şi comod, aştepţi să se întâmple asta. Tendinţa naturală a oricărei organizaţii politice (cu cât mai mare, cu atât mai pronunţată) este să-şi dilueze principiile pentru a acapara cât mai multă putere şi posibilităţi practice. Aceasta nu este o chestiune psihologică sau morală, ci o lege de dinamism intern al organizaţiilor (nu neaparat politice). Limita acestei dinamici este vidarea de conţinut a valrilr şi principiilor, vânturarea lor demagogică, pur declarativă. Numai combinaţia de realism şi exigenţă a alegătorilor şi susţinătorilor unei organizaţii poate împiedica asta.

Le reproşezi politicienilor că promit fără să se ţină de cuvânt. Dar eşti parţial responsabil pentru asta. E de datoria ta să cauţi mai degrabă politicianul care vorbeşte firesc, promite cu parcimonie, spune că va încerca, susţine cu mult curaj că e mai probabil să nu reuşească (cu cât mai complexe proiectele, cu atât mai mare riscul de eşec). Fiinţa umană este însă duplicitară şi, iarăşi, niţel ipocrită. Pretinde respectarea promisiunilor, dar iubeşte fanfaronii şi maximizatorii. Temperarea peisajului angajamentelor este, de asemenea, în parte, în sarcina ta.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro