3 candele

N-am mai scris niciodată despre morți. E prima oară (poate și ultima). De toate despărțirile anului 2023 am aflat (fără de niciun adio, mulțumesc sau pardon) ceva mai târziu. La citirea veștilor întârzierea a agravat ori cel puțin particularizat emoția. Răvășind amintiri ciupitoare de harpe, ea a trasat rezumate delicate dar ferme. Prin cuvinte egal tardive și inutile aprind acum 3 candele.

[Între acestea nu este una și pentru Cornel Țăranu. Căci cinstit e să se spună ce știu destui despre somități și statui: umbrele și ofurile de sub piedestal fuseră destule. Îndatorindu-i pe toți compozitorii contemporani (le-a cântat piesele avangardiste și le-a dus arta prin străinătățuri), bine înfiptul Țăranu a făcut totul strict pentru propria-i escaladă, pentru susținerea, cariera, prestigiul, interesele și finanțele personale. Ca mentor și om era egoist și frivol, dând clasă multor mitici levantini, altminteri având mult din ce-nseamnă eminență cenușie. Ca-n cazul unui Richard Wagner (ignorând mari proporții), femeie tânără sau bărbat înstărit nu ți-ai fi dorit să-i ajungi prin preajmă. Va fi fost prietenul de încredere al tuturor artiștilor diasporici, dar știindu-i versatilitatea, nonșalanța și impunitatea poate că era și cinicul turnător al tuturora la Secu. Constantele turnee în străinătate nu aveau cum fi justificate exclusiv artistic (orice deplasare occidentală fiind una de reprezentare și propagandă, Securitatea fiind prima ce-și plasa interesele, decidea, însărcina, pretindea efecte). Agresând-o pe fiica americancă a lui Dinu Ghezzo (trimisă din State ca să studieze pe-ncredere sub oblăduirea clujanului), nu a șocat-o doar pe aceasta din urmă, determinând-o să părăsească imediat România scârbită; bătrânul Țăranu l-a ofensat în chip impardonabil și pe părintele ei, coleg și prieten al vechilor lor tinereți românești. Certându-și juna naivitate, peste 10 ani americanca vorbea de parcă iertase-ntâmplarea. Dar nici mișcarea MeToo încă nu se declanșase pe-atunci și poate c-ar merita să ne-ntrebăm ce-ar fi să-nceapă și-n România ceva similar. Căci în anii 80, în Clujul cultural (veritabilă „epocă Țăranu, Ars Nova & Antifonia”, o nespus de fructuoasă colonie și pepinieră de sicofanți), tranzacția numită actualmente abuz civil și penal, pe-atunci impusă studentelor seductibile și exploatate de către profii protejați de Partid și de Secu, era o bagatelă, cutumă. După absolvire una dintre cele mai superbe și total inocente colege (plângea la orice film) a devenit prostituata străinilor impuși ei de către Secu. Mi s-a confesat atât știind că mă roisem din regiune, cât și de parcă întâmplarea de-a ne fi văzut era ultima (cum a și fost). Dar asemenea frumușele mai hălăduiau prin centrul istoric, fentând repartiția obligată a muncii la țară și granițele „orașului închis” în calitate de săltate și restabilite-n urban pentru jocuri socioprofesionale la varii capete. Cât despre draga de Diana Ioan, terorizată încă din prima copilărie de către tiranu-i părinte milițian sau militar, prin vulnerabilitate și submisivitate a ajuns chiar din studenție amanta unui prof dur și autoritarist. Apoi soția și mama copiilor lui, după doar câțiva ani sinucigându-se egal tragic și spectacular. Pomenesc asemenea mușamalizate și amuțite sociologii deloc din vendete prostești sau răutate goală, ci exclusiv din compasiune și pietate față de victime. De bărbații respectivi chiar mi se rupe; însă de lașitatea de-a nu se fi pomenit absolut nimic despre respectivele femei mi-e rușine. Cultiv certitudinea că empatizarea cu dramele și veștejirile anonime e mai nobilă decât aplaudarea trufașilor și-a lor statui. De loialitatea față de adevăr nu mai pomenesc, mai ales că, pare-se, s-a uitat total că „prietenia față de adevăr” ar fi fain să bată inclusiv admirația și „prietenia față de Platon”. Dând un mărunt ocol retoric voi pomeni și că platonician am devenit tocmai după certarea pe care Angi Iștvan (alias Ștefan Anghi) mi-a făcut-o-n examen în legătură cu dialogurile socratice. Acest Angi, decan fin și delicat, prof de estetică extrem de cult și manierat, era totodată șeful întregului PCR peste Conservator, ba și undeva la o organizație superioară. Totuși i se subordona lui Țăranu cu maximă obediență ori lipsă de apel. De altminteri chiar și rectorița (desigur o nomenklaturistă) făcea doar ceva administrație și 0 porunci și politică, în instituția pe care-o patrona având mai degrabă sfaturi mămoase, detreabă, niciodată Cuvânt impostat impozant. Pe vremea aceea oficialii fățiși erau doar de formă. Ștefan Angi și Rodica Pop erau chiar gentili, plini de solicitudine, tremurând cam în aceeași oală cu pălmașii comuni față de neoficialii cu acoperiri temute. Oare la senectutea maximă, din 2014, numai și numai din stimă și considerație culturologică i-a dedicat eruditul Angi mondenului și popularului Țăranu o întreagă carte omagial-elogioasă? Sau mai degrabă conivențele, turpitudinile și fanatismul tinereților revoluționar-comuniste din anii 50-60 să-i fi legat de maniera reciprocei susțineri necondiționare și a îngăduirii oricăror vini și duplicități pe viață. „Rafinatul” comunism de fațadă, dublat de profit individualist, cum era propriu elitelor din anii 70-80, a debutat prin inițiala integrare euforică și abuzivă a acelorași inși, școlarizați și confirmați pe posturi încă din criminalul comunism al anilor 50-60. După cum și cei dintre discipolii lor care în deceniile ceaușiste s-au vândut de tineri turnătoriilor fratricide, își continuă turpitudinea, alianța și violența calomniantă și manipulantă până azi.]

* * *

Cu privire la Cluj, îmi înclin memoria și conștiința în fața maestrului, a magicului și deci imensului maestru Gavril Costea. Flautist ca acesta… greu de văzut/auzit (direct și în viață). O legendă. Relu Toșa, un coleg foarte cult, excelent celist (el însuși dispărut prematur), îl numea pe Costea, zeu. Prima oară nu i-am dat dreptate, ulterior, ca și acum, da, fără rezerve. Căci între timp l-am tot ascultat pe bucureșteanul Ion Bogdan Ștefănescu și m-am obișnuit cu dumnealui. Dar ce timbru și fulgurație avea transilvanul G. Costea… Nu zic aur sau pietre scumpe, fiindcă flautul prin definiție intrinsecă n-are altceva de aruncat în văzduh decât aur și pietre scumpe. La Costea era și altceva, mult mai mult: magie. Și nu dată de materia instrumentului scump. Deriva sau lua ființă atât din măiestria-i de performanță și excelență timbrală, dar parcă și din finețea și noblețea incomparabilă a caracterului său uman. Era mai mult ca firesc să se-ndrăgostească de el orice flautiste. Personal, nu l-am deranjat de foarte multe ori. Aveam cu el doar o oră, o dată pe săptămână, program opțional. Adică facultativ (instrument secundar). Mergeam când și când la ora de flaut doar ca să-l ascult pe el, exemplificându-mi pasaje. Și mergeam doar cu sentimentul că abuzez, fiindcă-l aflam și-l părăseam studiind pentru sine, așadar resimțind că-i fur un timp mult mai prețios, de un folos superior altfel. Fiindcă n-am fost niciodată flautist, n-aveam cum fi și nici nu-mi doream să devin (știam precis că nu voi deveni), doar mă jucam citind ori executând grafiile muzicale de dragul autorilor și-al scriiturii componistice. Oricum, absolut niciodată, dar absolut deloc, omul nu mi-a făcut vreo observație critică, vreun minimalissim reproș, nicio ironie sau răutate. Zâmbea tot timpul, suferea ascultând cum fluflăiam executând note (multe și rapide, însă muzicalmente degeaba, nefăcând artă-Artă).

Cu toate astea, deși mai toți ceilalți profi de Conservator erau îmbătrâniți în scaunele și cursurilor lor de rutină sau de inerție prelungă, care indiferenți și acriți, care plictisiți și preaușor iritabili, Gavril Costea a fost singurul, absolut singurul, cu care mult după terminarea școlilor (preț de decenii cât o viață de om) am avut câteva coșmaruri. Memorabile fiindcă erau paradoxale. Era singurul cu care mă visasem că urma să mă-ntâlnesc fără să fi studiat deloc piesele de cuviință, ori că mă duceam având partitura pierdută, poate instrumentul uitat sau stricat, că aveam cu el chiar examen, ba chiar recital sau concert public, însă nu eram pregătit, n-aveam ce trebuia, nu știam piesele, sau cel puțin că fie lipsisem fie întârziam în momentul cel angoasant în mod impardonabil. Așadar mă traversa în somn o anxietate a dezonorării, a facerii de rușine, a trădării oarecărei încrederi, program, examen, viață. Practic visam că-l dezamăgeam sau trădam pe cel mai delicat și nobil spirit cunoscut cândva.

M-am uitat pe yutub, mi s-a strâns inima să-l văd acompaniind (flaut 2) o studentă modestă (flaut 1), la peste 80 de ani. Superbul bărbat de la maturitate, chip de adonis ori zeu, transformat spre final într-o carcasă greoaie, precis suferindă. A murit deja la-nceputul lunii februarie. Din multele sale viniluri precis s-au făcut și sidiuri. Dar are și onlain destule mostre, demne de vizite, de revizitări, comparații. Artist de cândva, totuși muzician mare.

* * *

În luna iunie a plecat dintre vii Noemi Marin. Nu am apreciat-o fiindcă a fost „fata lui tata” Constantin Marin, marele maestru de artă corală. Biografia i-a asigurat o pruncie trăită în muzică de dinainte de naștere și nonstop pe tot parcursul primei copilării (cu-atât mai mult cu cât era răsfățata întregului cor „Madrigal” încă de la facerea și fala lui profesionistă). Așadar i s-a strecurat în suflet și-n toate formele de cogniție mental-vegetative o cunoaștere și sensibilitate muzicală de excepție. Drept pentru care ar fi putut să devină ea însăși un mare (sau cel puțin bun) muzician. Cu toate astea nu și-a dorit nicio carieră similară celebrului părinte, a ales distanța și distanțarea, prin proiecția și transferul a ceea ce înseamnă în esență muzicalitate devenind o fidelă a zonelor nonraționale ale poeziei, ale cuvintelor abisale, emancipate dincolo de univoc și pozitivism. În 1992, la Los Angeles am cunoscut-o (și apreciat-o) ca poetă. Era în pragul unor zbateri profesionale relativ dure, însă grație cărora a ajuns un intelectual de cea mai „cumplită” forță, de filozofia grea a limbajului și a discursului. S-a specializat în teoria retoricii, în sensul acesta scriind cu o virtuozitate intelectuală fantastică. Are cărți și articole pentru care îți trebuie multă cultură (conceptuală), ba parcă și matematică, pentru a le pricepe. Curios sau dincontră, cu toate că și-a construit/cizelat în detalii lăuntrice distanțarea/eliberarea față de atmosfera României, tot despre retorica discursurilor comuniste a scris și a predat foarte mult. Fantastica sa minte, creieru-i extrem de sistematic, coerent, constructiv și exhaustiv în disecarea mecanismelor și formelor de gândire și vorbire, iată motivul pentru care uneori m-am gândit ce mare și bună muzicoloagă ar fi putut deveni Noemi Marin.

Ar fi fost una dintre infim de puținele persoane care ar fi putut moderniza, scientifica, remodela, reconceptualiza și sălta valoric desuetele, romanticele concepte încă folosite în interpretarea teoretică a muzicii, în explicarea și comunicarea referințelor și conținuturilor (inclusiv afective) ale muzicii, în salvarea criticii muzicale din facilul și banalul descrierilor impresioniste, al aprecierilor școlărești sau amatoristice, al adjectivelor mimetice, imprecise și reductibile, infantile. Prin ignorarea profesională a muzicii, Noemi Marin și-o fi salvat sufletul, înspre paguba muzicologiei.

* * *

În luna august a dispărut violonistul Sherban Lupu. În 2005, la ICRul din New York mă onorase până peste poate să aud că întrebase de mine și voia să ne cunoaștem. Cineva-mi pronunțase numele, Sherban Lupu știa de cartea mea din 1991 despre Enescu, și tocmai afla cu mirare că eram un ins în carne/oase, relativ tânăr și chiar la fața locului. Așa că a cerut să-i fiu căutat/prezentat, ne-am strâns mâna și m-a surprins să realizez că marele, rafinatul violonist și profesor de americani citea, chiar citea, chiar înțelegea lucruri destul de dificile și pretențioase. Dar nu asta, nicidecum asta m-a făcut să-i regret dispariția. Motivele pentru care l-am jelit acum era fiindcă el putea fi un martor sau subiect ideal; în sensul că ar fi putut contribui la nașterea și autohtonizarea în România a ceea ce se numește „muzicologie cognitivă”, a ceea ce se va numi cândva „neuro-muzicologie”. O neuromuzicologie posedată, experimentată, stăpânită, prestată drept specializare multidisciplinară.

În cele 3 zile ale Festivalului Enescu newyorkez din 2005 am ascultat pe Sherban Lupu și Ilinca Dumitrescu cântând nu mai puțin de trei ori „Sonata a 3a pentru pian și vioară”. Și de fiecare dată am putut remarca mici (deci suprinzătoare) variații. E drept că dacă respecți cu exactitate partitura, în excesivele indicații notate grafic de către Enescu, e imposibil să nu faci muzică, să nu spui ceva profund și aparte, să nu impresionezi. Compozitorul va fi notat o versiune egal personală, onirică, fugitivă și inconturnabilă, însă reproducerea sa foarte bună poate actualiza și instituí destul de mult din starea de grație originară a spiritului enescian. Să faci însă mai mult decât asta, e lucru rar.

Șerban Lupu și Ilinca Dumitrescu colaborau excelent, mai ales că fuseseră colegi de bancă la școala de muzică din București și cântaseră împreună chiar și atunci, în copilărie și adolescență. Ulterior, după americanizarea violonistului, ei doi mai întâlnindu-se prin lume și concertând public sau făcând muzică laolaltă. Dar în 2005, observând micile variații spontane ale interpretării am realizat că duetul lor ar putea constitui un caz ideal pentru experimentarea la nivel științific avansat a însăși creativității spontane, a creativității în act. Pe acel Sherban Lupu (elev al lui George Manoliu, care studiase direct cu Enescu, după 1976 elev și colaborator foarte apropiat al lui Yehudi Menuhin, cel ce de foarte tânăr și pentru toată viața devenise și rămăsese discipolul lui Enescu), l-aș fi visat cântând Enescu cu o cască plină de senzori, cipuri și electrozi pe cap. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro