5 zile pe insula uitată din Marea Egee + un secret pentru cel mai frumos mod de a călători prin Grecia

Astypalea, o insulă cu suflet cicladic, dar parte a Dodecanezului, stă la granița culturală și geografică dintre cele două arhipelaguri grecești și la mai bine de zece ore de mers cu feribotul din Pireu.

Ocolită de turismul de masă din motive evidente, e prea mică, probabil prea simplă și mai ales prea departe, Astypalea oferă ceea ce unii caută tot mai mult în ultima vreme: un pic de liniște.

Mulți spun că este una dintre ultimele insule din Grecia care și-au păstrat autenticitatea și că reflectă într-un fel viitorul turismului în Egee.

Cei care își doresc așa ceva și vor să facă efortul de a ajunge acolo pentru a scăpa de știri negative și discuții despre sfârșitul lumii trebuie să știe câteva lucruri.

Feribotul

„Fericit e omul care are norocul, înainte de a muri, să străbată Marea Egee”, scria Nikos Kazantzakis, și mulți au înțeles între timp de ce are dreptate. Cel mai frumos mod de a ajunge pe o insulă nu e cu avionul, ci cu barca.

Avionul te descarcă la marginea insulei pe un câmp anost, feribotul te aruncă direct în inima orașului, felul în care orașul port și satul din vârful dealului sunt construite au sens atunci când sunt văzute de pe mare. 

Dimineața, când soarele răsare din spatele portului Pireu, uriașul vapor Blue Star Naxos iese din Golful Saronic și pleacă spre marginea Mării Egee cu opriri în Syros, Paros, Naxos, Donoussa, Amorgos, Astypalea. 

Teoretic, 9 ore și jumătate, de fapt undeva peste zece ore sau chiar mai mult dacă bate vântul.

Nu viteza e răspunsul, ci spanakopita

Există feriboturi de viteză care glisează grăbite pe vârful valurilor, nave mai mici și apoi există marile vapoare care iau la bord un orășel întreg: oameni, câini, mașini, scutere, camioane cu marfă și plutesc ceva mai încetișor spre destinație. 

La bord ai baruri și spanakopita, restaurante cu mâncare serioasă, mai ales pe cursele lungi, poți să te plimbi pe punte să-ți dezmorțești oasele, oamenii joacă cărți, admiră marea sau ațipesc pe scaune.  Alții își fac paturi improvizate din saci de dormit și zac într-un colțișor la umbră.

Toată lumea bea cafele cu gheață în neștire, în timp ce nava oprește din insulă în insulă, iar călătorii urcă și coboară într-un vacarm de claxoane și motoare de scutere.

Nimic nu e mai simplu decât să-ți planifici rătăcirile pe Marea Egee, cu Google Maps în față și un site precum Ferries.gr sau Ferryhopper, sau mai bine direct pe site-urile companiilor, construind un puzzle din Pireu spre insule și înapoi. 

Toate insulele sunt la fel și toate-s diferite, fiecare e un alt univers pe care îl descoperi cu adevărat abia când ai pus piciorul acolo.

Puține lucruri se compară cu emoția anticipării, la plecarea din Pireu sau la sosire, în momentul în care rampa feribotului coboară și îți dezvăluie locul în care vei petrece următoarele zile.     

Izolarea

Astypalea are un aeroport minuscul și ceva curse aeriene de la Atena, dar locurile pentru vară trebuie în general rezervate la începutul anului pentru că se epuizează, după cum spune un localnic.

Oricum, este irelevant. Cine vrea izolare sau măcar iluzia izolării, trebuie să o câștige, evident, traversând marea. Călătoriile sunt și imaginare, într-un anumit sens.

Feribotul de la Atena vine cam o dată la două zile. Câteva curse pe săptămână leagă insula de Rodos.

Prin comparație cu insulele care primesc 6-7-10 feriboturi pe zi sau chiar mai multe, plus multe zboruri, dacă vorbim despre destinațiile asaltate de vizitatori, Astypalea pare aproape uitată de lume.

Animația din port când vine feribotul

Sosirea feribotului de la Atena, după amiază, generează ceva animație în port, plecarea vaporului în lunga și trista călătorie de noapte spre Pireu scufundă iarăși insula în liniște.

Cei mai mulți turiști de pe insulă sunt chiar grecii, plus niște francezi – unii dintre cei mai fideli vizitatori ai insulelor grecești mai puțin aglomerate, și ceva italieni, posibil pe filiera istorică, Astypalea fiind un vechi teritoriu controlat de venețieni și apoi administrat de Italia în epoca modernă din 1912 până în 1943.  

Insula are cam 1.400 de locuitori și primește câteva zeci de mii de turiști pe an. Prin comparație, Santorini ajunge la trei milioane de vizitatori. 

Unii spun că Astypalea e un Santorini de acum câteva zeci de ani, deși există suficiente diferențe. Nimeni nu pare să-și dorească ca insula să ajungă acolo unde se află acum Santorini, sub asaltul aproape insuportabil al valurilor de vizitatori. 

Presa elenă crede că ceea ce face ca Astypalea să fie atât de interesantă este faptul că reflectă viitorul turismului grecesc – o combinație de autenticitate, tehnologie și conștiință ecologică – insula vrea să folosească cât mai mult energia regenerabilă.

Guvernul grec și-a propus să creeze un „arhipelag verde”, care ar putea redefini turismul în Marea Mediterană. Deocamdată, acestea sunt planuri care sună bine. 

De fapt, multe insule se resimt sub presiunea turiștilor, a dezvoltărilor imobiliare și a lipsei de resurse, în special apa. 

Insula

Astypalea, cu forma ei de fluture, are 4-5 așezări mici, un castel venețian, taverne și baruri, plus suficiente plaje să-ți ajungă o săptămână întreagă, este elegantă și simplă în același timp.

Vechiul port Pera Gialos, unde sosește feribotul, continuă pe deal cu Chora și formează împreună cea mai mare aglomerație de case de pe insulă, cu aproximativ 1.000 de locuitori și evident mult mai mulți turiști.

Nu sunt multe lucruri de făcut în Astypalea și asta e foarte bine. Ajuns pe insulă, simți efectiv cum viața o ia mai ușor. 

Poți să te duci în fiecare zi la câte o plajă izolată care are propriul bar, să te plimbi sau să faci hiking. Poți să iei o barcă ca să vizitezi insulițele din jur și să faci baie în tot felul de locuri greu accesibile, poți să ajungi în Analipsi, sătucul care în orele după-amiezii pare părăsit, dar nu e, și care are propriile taverne și plaje.

Sau dacă ai noroc, să participi la un panigiri, un festival tradițional cu mâncare, băutură și dansuri – cel de la începutul lui august 2026 a fost organizat de biserică, care a strâns și fonduri pentru niște reparații. Plus că a oferit tuturor oportunitatea de a-l auzi pe preot cântând alături de muzicanți.

Cât costă masa

Mâncarea pe insulă e relativ simplă și bună, multe restaurante au small plates (porții mici), mereu cea mai bună idee, o masă pentru două persoane ajunge la 30-40, hai 50 de euro uneori, cu tot cu băuturi, eventual un desert, dar există întotdeauna și varianta unui souvlaki simplu și mai ieftin – 4,5 euro, iar berea artizanală locală „8 Mills” e rezonabilă.

La restaurantul „antikstro”, de dincolo de golfuleț, în salata Dakos îți pun fenicul de mare.

Lumea se strânge seara sus în Chora, care adună mai toate magazinele și restaurantele, undeva s-a strecurat o sală de fitness, o moară de vânt adăpostește un anticariat de cărți, iar un bar de cocktailuri pictat în culori vii se inspiră din Tolkien și se numește Athelas.

Transportul

Lăsând la o parte cele câteva momente de nebunie de la sosirea feribotului, nu există ambuteiaje în Astypalea, nici țipete, nici claxoane.

Găsești mașini și scutere de închiriat, deși probabil trebuie să te interesezi din timp de treaba asta, dar cel mai accesibil mod de transport public este așa-numitul Astybus, o flotă de mașini Volkswagen electrice, pe care le accesezi dintr-o aplicație, un rideshare care te duce în aproape toate localitățile de pe insulă și la plajele mai apropiate.

Proiectul este o colaborare dintre autoritățile elene și Grupul Volkswagen, șoferii sunt greci, iar ideea este una a sustenabilității pe o insulă izolată și fără multe resurse, Astypalea se și promovează cu asta. 

Însă aplicația este dezvoltată de o companie spaniolă. Și, aparent, nu toată lumea e fericită în Astypalea cu treaba asta. 

Șoferul autobuzului public, care face legătura dintre principalele localități, dar vine mai rar, îți va spune că ar fi mai drăguț să mergi cu el, decât cu Astybus-ul, o companie străină. 

Prețul biletului de autobuz este evident mai mic. Alegerea e a turistului.

Castelul și Chora

Castelul ce domină așezarea a fost ridicat în secolul 15 de familia venețiană Querini, care primise insula de la ducele de Naxos, tartorul regiunii.

Cine vrea să știe ce făcea Veneția pe-acolo și pe restul insulelor grecești poate să citească „City of Fortune: How Venice Won and Lost a Naval Empire”, de Roger Crowley, despre extinderea imperiului comercial al Serenissimei și prăbușirea lui sub asaltul otoman. 

Castelul este construit din piatră neagră din zonă și înconjurat de case albe, ai căror pereți exteriori formează un adevărat zid de apărare, are ferestre mici care servesc drept puncte de tragere. 

Având inițial rolul de a-i proteja pe locuitori de pirați, cetatea adăpostește acum două biserici (una dintre ele din 1790) și le oferă curioșilor o vedere perfectă spre cele două porturi naturale ale insulei: Pera Gialos și Livadis.

Castelul este important în poveste pentru că pur și simplu te vei uita la el hipnotizat din orice colț al insulei, când îți bei cafeaua dimineața pe balcon, când stai la plaja liniștită din port sau plutești cu fața în sus pe mare, de la vreo tavernă cu o bucată de caracatiță în farfurie sau de la un bar cu un 8 Mills în față.

Probabil cea mai frumoasă parte a insulei este chiar cea din jurul castelului, casele în stil cicladic, străduțele înguste străbătute doar de oameni și pisici, eventual scutere, iar dedesubt, marea.

Văzută din port sau de pe mare, Chora din Astypalea, cu fosta cetate a familiei Querini în vârf, este una dintre cele mai spectaculoase din întreaga Mare Egee.

Vântul

Meltemi (cunoscut și sub numele de vânt etesian), care provine probabil din limba italiană de la expresia „mal tempo” (vreme rea), este un vânt puternic și uscat de la nord, care suflă în Marea Egee și în estul Mării Mediterane în timpul verii, cu intensitate maximă în iulie și august.

Bate constant zile la rând, ziua întreagă, și, în treacăt fie spus, oferă explicația pentru existența morilor de vânt ce pot fi găsite în mai multe insule din Egee, inclusiv Astypalea (opt la număr).

Dacă te lovești pentru prima dată de el, și te trezești că îți aruncă violent nisip în ochi, îți răstoarnă umbrela de soare și ridică valuri pe plajele dinspre nord, s-ar putea să fii un pic iritat.

Meltemi e uneori periculos pentru navigație, atingând frecvent forțe mari pe scara Beaufort, sau în orice caz poate genera valuri care zguduie serios feriboturile, mai ales pe cele mai mici – în unele cazuri, cursele sunt anulate sau întârziate.

Călătoria poate deveni uneori interesantă – în sensul că ai putea avea nevoie de o pungă pentru a vomita – iar vara aceasta a avut câteva episoade vântoase, cu turiști care au experimentat pentru prima dată răul de mare, suficient de palpitante pentru ca Wall Street Journal să scrie un material cu titlu panicos.

Ceea ce ne aduce la recomandarea inițială: feriboturile prietenoase sunt cele mari și mai încete. 

În orice caz, treaba asta îți amintește cel mai bine că nu ești la Disneyland, ci în mijlocul mării, călătorind spre o insulă.

În unele zile, Chora și castelul venețian din Astypalea sunt aprig bătute de Meltemi, care străbate străduțele și scutură tufele de bougainvillea. Se usucă în câteva clipe rufele de pe sârmă și se risipește în aer tot ce nu e bine ancorat – șervețelele de pe mesele tavernei de sub cetate, spre exemplu, unde, spune patroana, numărul turiștilor crește și descrește de la seară la seară în funcție de intensitatea vântului.

În același timp, vântul face ca temperatura să fie mai suportabilă și te răcorește când te plimbi pe străduțe sau când stai pe plajă, cu 25 de grade la început de august, absolut minunat, ținând cont că în timpul acesta, Atena și Bucureștiul se topesc la 35.

Dacă îl accepți în cele din urmă ca pe ceva implacabil, cu care nu ai oricum cum să lupți, Meltemi poate fi prietenul tău, iar Astypalea poate fi Destinația.