Top Gun: Maverick: Și, totuși, de ce are atât de mare succes acest sequel după celebrul film din anii 80?

​Cel mai așteptat „sequel” al anului a spart toate recordurile la box office-ul mondial. Tom Cruise revine în rolul lui Maverick, cel mai însetat de viteză pilot american, și oferă o nouă speranță filmelor comerciale fără super-eroi. Dar în spatele performanțelor financiare se află o poveste ce merită analizată.

Înainte să ajungă în cinematografe, Top Gun: Maverick a avut premiera americană la CinemaCon și apoi la San Diego. În Europa a fost proiectat pentru prima oară în deschiderea festivalului de film de la Cannes.

A fost o întreagă ceremonie dedicată lungmetrajului. Au pus piesa „Danger Zone”, de pe coloana sonoră din 1986, în timp ce actorii defilau pe covorul roșu. Trei avioane de luptă au survolat deasupra coastei, lăsând în urmă o coloană de fum în culorile Franței. Tom Cruise a primit un Palm D’Or pentru întreaga activitate.

A două zi după premiera de la Cannes, filmul a rulat la Londra în prezența Prințului William și a soției sale, Kate Middleton. Foarte mult spectacol monden care, pe lângă miza comercială, a scos în evidență și dorința industriei de a diversifica publicul care consumă blockbustere.

Filmele cu supereroi au monopolizat încasările cinematografelor. Consumatorii de filme Marvel sau DC Comics au fost, într-un procent semnificativ, cei mai dispuși să plătească un bilet la cinema, un trend îngrijorător pentru studiourile care vor să atragă și alte segmente ale populației, în special publicul de peste 35 de ani.

Primele rezultate de la box office pentru noul Top Gun au fost promițătoare. Încasările de peste 125 de milioane de dolari din primul weekend în SUA au fost cele mai bune din cariera lui Tom Cruise. Mai mult, 55% din cei care au fost la film fac parte din categoria de peste 35 de ani.

Lucrurile sunt clare și când vine vorba de România. Filmul e pe primul loc în box office, cu peste 136 mii de spectatori în primele două săptămâni. Suma totală a încasărilor: 3.610.267 lei, adică 784.136 de dolari. Motivul acestui succes uriaș nu e chiar atât de ușor de stabilit. Mai mulți jurnaliști, spre exemplu cei de la The Guardian sau VOX, au sesizat natura propagandistă a filmului pentru Pentagon, ceea ce poate avantaja filmul într-un moment delicat în relațiile dintre NATO și Rusia.

Nostalgia pentru anii 80 reprezintă un alt factor important în succesul lungmetrajului, la fel și notorietatea lui Tom Cruise, un actor cunoscut publicului general pentru roluri în alte filme de acțiune ca Mission Impossible, Jack Reacher sau Edge of Tomorrow, toate cu încasări uriașe.

Dar cum rămâne cu povestea filmului? Prestația actorilor? Scenariul? Direcția artistică? Cât de mult contează aceste elemente de bază? Răspunsul apare când începe genericului de final. Să vedem despre ce e vorba în Top Gun: Maverick.

Un destin asumat și neschimbat

Au trecut mai bine de 30 de ani de la primul Top Gun, un film în care personajul principal, Pete Mitchell, poreclit Maverick , voia să ajungă cel mai bun pilot din armată. A intrat într-o companie selectă alături de alți tineri cu ambiții identice. Grupul lor se numea „Top Gun”, elita aviației americane. A reușit. A cucerit și femeia, cum se întâmplă de obicei în blockbusterele hollywoodiene.

Avea toate șansele să ajungă pe cea mai înaltă poziție în ierarhia Forțelor Navale ale Statelor Unite sau „chiar un senator”, după cum îi spune un coleg avansat în grad. În schimb, Maverick a ales să rămână un simplu căpitan, o dezamăgire pentru ceilalți, job-ul ideal pentru el. De ce să-și fructifice cariera poate zbura la viteze greu de imaginat? Era raison d etre-ul lui încă din 1986.

Alegerea lui nu e problematică până nu o analizăm din perspectiva storytelling-ului. E OK să rămâi căpitan tot restul vieții dar e mai greu de înghițit faptul că Maverick se apropie de 60 de ani și e la fel de priceput ca-n tinerețe. Chiar și la vârsta lui e peste orice alt expert din armată. De dragul ficțiunii putem să trecem peste asta, dar când vine vorba de atingerea forței Mach 10, când corpul se transformă într-un acordeon, sună ca un job pentru un om până în 35 de ani, maximum. Era un film mult mai bun dacă toți se îndoiau de abilitățile sale în amurgul carierei. Era un obstacol pe care trebuia să-l depășească, o miză personală, ceva real.

Un inamic invizibil și un atașament superficial

Nu avem o miză serioasă în filmul ăsta, totul se învârte în jurul dorinței personajului Maverick de a nu dezamăgi un grup de piloți, elevii săi, în special pe fiul lui Goose din primul Top Gun. Mai avem și un subplot cu el și o barmaniță dar nu știm mare lucru despre ce s-a întâmplat între ei doi.

S-au iubit în trecut, sporadic și fără speranțe de viitor, și acum Tom vrea să se așeze la casa lui. Nu e convinsă dar e atrasă de frământările lui interioare. Toată povestea lor e scrisă superficial, de dragul de a mai adăuga un clișeu hollywoodian pe gustul publicului general.

La un moment dat o conduce acasă și își parchează motocicleta în fața casei, fiind convinși că fiica ei va sta peste noapte la o prietenă. Tânără se întoarce pe neașteptate și Maverick e nevoit să sară pe geam, deși era clar că fiica a văzut deja motocicleta în fața casei. Evident, detaliile astea de scenariu nu sunt chiar atât de importante dar te aștepți la mai multe de la o producție serioasă.

Important e faptul că inamicul number one rămâne un mister pe tot parcursul filmului. Maverick antrenează o echipă de piloți să distrugă o fabrică în care se dezvoltă arme nucleare. Nu știm ce țară sau organizație teroristă e în spatele acestui demers. Inamicul e invizibil, nu putem să relaționăm la nivel emoțional cu misiunea lor.

Nostalgie pentru toată familia

Lăsând la o parte toate clișeele, Top Gun: Maverick poate fi o experiență plăcută dacă îl urmărim de dragul nostalgiei. Cea mai faină scenă e reîntâlnirea dintre Tom și Iceman, personajul lui Val Kilmer, care suferă de o boală nespecificată, ce amintește de problemele lui de sănătate din viața reală. Momentul meta e highlight-ul filmului.

Piloții tineri cântă „Great Balls Of Fire” de la Jerry Lee Lewis cu fiul lui Goose la pian, o scenă copy-paste din primul, care cu toate că e exagerată și aproape ireală, tinerii din ziua de azi ascultă trap, nu neapărat rock, nu deranjează deloc. Aici funcționează pentru că nu mai contează ce-i posibil sau nu, contează doar emoția.

Singura problemă la capitolul nostalgie e absența lui Kelly McGillis, iubita lui Maverick din 86, o decizie impardonabilă, merita măcar un cameo sau o linie de dialog despre ce s-a întâmplat cu ea. Scenele de acțiune sunt foarte bune, nu memorabile, și toți actorii își fac treaba fără mari critici.

E un film pentru întreaga familie, are destule elemente care, cu toate că sunt de suprafață, nu ies din tiparul clasic al lungmetrajelor de acțiune cu care am copilărit. Violența e minimă, iubirea e creștină și povestea rentabilă. Tom Cruise, la 59 de ani, rămâne unul dintre cei mai buni actori de acțiune din lume, un alt aspect meta care te face să-l apreciezi de fiecare dată când apare pe ecran. Și după succesul uriaș pe care-l are Top Gun: Maverick, cel mai probabil o să-l vedem din nou în rolul lui Pete Mitchell.

Top Gun: Maverick e propagandă militară, nostalgie și un amalgam de clișee. Dar mai presus de orice e o poveste în care binele învinge răul. Într-o lume în care conflictul militar e atât de aproape, nu neapărat din cauza proximității României față de Ucraina ci pentru că tehnologia de război ne-a adus pe toți lângă inamic, Top Gun e o speranță că poate, câteodată, filmul va putea bate viața.