Ni s-a zis că iubirea de liceu nu ține. A noastră face vara asta 18 ani

Diriga ne-a păstrat carnetele de note lipite timp de zece ani. Le-a găsit în cabinetul de română, în același dulap cu bilețelele pe care ni le-am scris înainte de absolvire. Practic, eu mi-am lăsat un blestem drept cadou: „Dacă nu ai terminat UNATC când citești…”. Continuarea rezumată blând ar fi: praful să se aleagă. (Am ajuns jurnalistă, dar nici nu s-a ales praful.)

„Nu știu de ce stăteau așa lipite, că doar erați de la clase diferite”, mi-a spus diriga la reuniunea de zece ani de la terminarea liceului. El era la mate-info, la parter. Eu eram la filologie, la etajul 1. Până în clasa a XII-a nu știu dacă ne-am spus vreodată mai mult de „bună”. 

Ne uneau grupul școlar de aeronautică în care aterizaserăm repartizați de calculator și profa de română, făcută din cel mai bun aluat: coordonatoarea trupei de teatru a liceului, nu tocmai fană Eminescu, gata să ne asculte părerea.

Apoi a fost acel început de februarie, când nu mai erau alți cunoscuți în tramvaiul 5 cu care tăiam sacadat orașul până în Băneasa – o dimineață în care am vorbit pentru prima dată doar noi. 

M-a întrebat la ce facultate vreau. I-am povestit că la UNATC și parcă a amuțit tot tramvaiul când mi-a spus că și el vrea să dea la teatru. Actoria era visul meu încă de când eram la grădiniță și mă ducea mama la Teatrul Țăndărică. Intrasem din clasa a IX-a în trupa liceului, care se numea „Aripi” și munceam deja ca spiriduș la evenimente pentru copii. „Păi și de ce n-ai jucat niciodată cu noi în piese?!”, l-am întrebat. „Nu m-ați chemat, am crezut că e doar pentru cine vrea profa de română…”.

Când am ajuns la liceu, m-am dus glonț la diriga în cabinet și am turuit: 

„- E un băiat la B care vrea să facă teatru și trebuie neapărat să-l aducem și pe el la repetiții!” 

„- La B?”, s-a mirat diriga. „Cine, dragă?”

„- E foarte înalt, are un pic de cioc, e rocker…”

„- Aaa… Petrică?! Ești sigură? N-am auzit până acum…”

„- Ba daaa! Și dă și el la UNATC. Și citește și sigur ar fi bun. Îl chemați la o probă, vă roooog?”

„- Măi ție îți place de Petrică…!”

Poate că diriga s-a prins de atunci ce va urma. Eu sigur nu. Eram într-o altă relație cu un băiat mai mare, cu care deja locuiam împreună. Îmi era drag și mă speria în același timp. Era impulsiv și mă simțeam în siguranță lângă el pentru că știam că nu mi se poate întâmpla nimic dacă e prezent. Disimulam fericirea pentru că nu știam prea bine ce era cu mine. Aveam creierii vraiște de la un viol prin care trecusem recent fără să spun cuiva, de la încercarea de a mă conecta cu tata, scufundat în alcool, de la propriile exagerări cu alcoolul, chiulul, nemâncatul și trăitul ca și cum nu-mi mai păsa de nimic.

Singurul vis pe care îl aveam era teatrul; iar dacă băiatul ăsta era bun, aveam ocazia să repet cu cineva care își dorea la fel de mult ca mine.

Așa că diriga l-a chemat la repetiții și ne-a distribuit în Veta și Chiriac din „O noapte furtunoasă”. Ne-a făcut cadou două anotimpuri de îmbrățișări zilnice. Mă simțeam firesc de fiecare dată când mă așezam pe genunchii lui, iar când ne sărutam mi se părea că facem asta de-o viață – ambele le-am atribuit felului în care ne „trăiam rolurile”.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, la ora 10:00, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Ana Maria Ciobanu

Parteneriat media