Iar premiul pentru cel mai interesant om se acordă domnului….

După ce vi s-o fi fiind aplecat de la atâția gânditori italieni câți am descris până acum, zic că ar fi bine să vă plimb imaginar și prin altă parte de Europă, mai precis prin Suedia. Așa că astăzi vom vorbi despre Emanuel Swedenborg, un geniu de care iarăși nu au auzit foarte mulți.

De fapt, cred că ați prins ideea, că asta facem aici la „mica doză de cultură generală”. Aducem la lumină personalități uitate. Nu strică nimănui, ba chiar face bine la sănătate.

De ce Swedenborg? Pentru că rar i-a fost dat omenirii să vadă un geniu din ăsta, o minte mai ageră, o mai grea decădere și o uitare așișderea. Ăsta, părere personală, chiar e un om care ar trebui să nu lipsească din manualele de istorie a științei. Să vă explic ce și cum!

Swedenborg s-a născut pe la 1688, numai bine ca să prindă tumultul Iluminismului și să se lase purtat de val. Cu situația materială o ducea bine, că era neam de mari afaceriști, familie nobiliară cu relații înalte, iar asta putem spune că a contribuit major la evoluția sa intelectuală.

Cert este că, prin 1709, după absolvirea universității, a plecat în turul Europei Occidentale, căci finanțele, așa cum spuneam, erau ultima lui grijă. Vreo cinci ani a petrecut prin Franța, Anglia, Elveția, Olanda sau Germania, acolo unde a ajuns să stea de vorbă cu mai toți marii gânditori ai vremii. Când s-a întors acasă, nu doar că adusese cu el ideile ălora, ba le mai avea și pe ale lui. Iar una din ideile astea a fost să ofere Suediei prima ei publicație de știință din istorie, unde nu doar să se exprime el personal, ci să dea șansa și altor savanți să scrie tot ce le trecea prin cap.

Un geniu care și-a depășit timpul

Ce omisese el era că vremea polimaților se cam dusese. Prin urmare, s-a apucat omul să studieze matematica, astronomia, medicina, biologia, chimia, mineralogia, filosofia, metalurgia și altele. Și nu doar că le-a studiat, ba a ajuns să exceleze în toate.

Ca un exemplu, Swedenborg a fost primul om din lumea asta care a vorbit de modelul nebuloasei, general acceptat azi, ca origine a sistemului nostru solar. Immanuel Kant avea să preia modelul ăsta al lui Swedenborg, după vreo 50 de ani, și să îl mai șlefuiască dar, fair play, a recunoscut că Swedenborg fusese primul. Treaba este că lucrurile pe care le spuneau ei au fost confirmate vreo 200 de ani mai târziu.

În medicină, suedezul nostru a vorbit pentru prima dată despre existența celulelor nervoase, adică neuronii, și a întreprins studii profunde asupra creierului uman. Și aici, după cum ați prins deja ideea, omul furase startul cu peste 100 de ani. Cu 50 de ani înainte de descoperirea oxigenului, omul scria despre rolul plămânilor în purificarea sângelui, că nu putea să spună de oxigenare, neexistând un așa termen.

A mai vorbit și despre rolurile diferite ale emisferei stângi și drepte ale creierului, fapt confirmat în timpurile moderne. Nu intrăm în toate descoperirile sale, că nu terminăm nici poimarți. Doar subliniam o idee.

Când lumea încă se plimba pe oceane cu corăbii cu pânze, Swedenborg punea pe hârtie schițe de submarine și mașinării zburătoare, de începuseră contemporanii să îl compare cu Da Vinci. În fine, asta era ideea, că individul își depășea timpul în mai toate domeniile.

Decăderea unei minți de excepție

Partea bizară a existenței sale a început însă prin 1745, într-un han londonez. Swedenborg a început să aibă tot felul de viziuni, care mai de care mai dubioase, pe care le nota conștiincios într-un jurnal. Așa a ajuns el să spună că Dumnezeu i-a vorbit personal, ba l-a mai și lăsat să umble oricând avea chef prin Rai și prin Iad, să stea de vorbă cu îngerii și alte minuni de genul ăsta. A devenit convins că el este unealta Divinității, și că rolul său era acela de a reinterpreta Scriptura, și de a oferi lumii o nouă viziune asupra creștinismului.

Ca și cum nu era de ajuns, toate viziunile astea veneau la pachet cu tot felul de vise erotice, pe care el le interpreta iar cum îi convenea lui. Adică, vezi Doamne, toate actele alea intime pe care le avea cu diferite femei în visele lui erau o formă de manifestare a Divinității, iar sexul nu era decât un simbol al inseminării lui cu noile idei pe care trebuia să le propage.

Așa a renunțat de tot la știință, și s-a apucat temeinic de studii teologice. A scris vreo două duzini de cărți pe tema asta, amestecând adesea sexul cu religia, și a apucat să publice doar vreo 17 sau 18 dintre ele, căci unele erau prea scandaloase, chiar și pentru libertinii de suedezi.

Mă rog, nu erau chiar așa libertini la vremea aia, ca dovadă că i-au intentat niște procese pe motiv de erezie, de abia a scăpat basma curată. El era însă convins că fusese unealta Divinității în știință timp de vreo 20 de ani, și că tocmai i se schimbase rolul. Adică tot unealtă rămăsese, dar avea alt scop.

Una peste alta, era bine că nu se manifesta violent, ducea o viață normală, asta dacă lăsăm deoparte ideile sale din ultima parte a vieții, iar lumea l-a lăsat în pace să își vadă de ale lui. Acum, îl judecă fiecare după cum crede de cuviință. Jorge Louis Borges, spre exemplu, spunea la un moment dat, citez: The most extraordinary man in recorded history was… Emanuel Swendeborg.