Noutati editoriale Polirom: Nimeni nu se salveaza singur de Margaret Mazzantini

Volumul Nimeni nu se salveaza singur de Margaret Mazzantini, o poveste despre pasiune si singuratate, este cea mai recenta aparitie editoriala din colectia Biblioteca Polirom. Este povestea unui cuplu ca multe altele, un cuplu ca noi, contemporan nouă. Este romanul care echivalează cu autobiografia sentimentală a unei generaţii, informeaza editura.

Delia şi Gaetano formau cîndva un cuplu. Acum trebuie să înveţe să-şi uite, fiecare, perechea şi deprinderile. Stau amîndoi într-un restaurant, la puţin timp după ce au distrus ceea ce fusese o familie. Delia şi Gaetano sînt încă tineri – au treizeci şi ceva de ani, o vîrstă la care poţi s-o iei oricînd de la capăt. Ar vrea să se împace, însă problemele din trecut, revelate în flashbackuri succesive, îi bîntuie. Dar unde au greşit? Problema e că nici unul nu ştie. Pasiunea de la început şi furia de la sfîrşit sînt încă la fel de prezente. Crescuţi într-o epocă în care totul pare să fi fost deja spus, schimbă între ei cuvinte ce nu reuşesc să dea glas singurătăţii, dorinţelor lor, pentru că trăiesc în confuzia unui soi de analfabetism afectiv.

O carte curajoasă despre obstacolele iubirii din vremea noastră, Nimeni nu se salvează singur de Margaret Mazzantini a apărut în traducerea Gabrielei Lungu, disponibil şi în format electronic.

„Protagoniştii romanului sînt ca doi boxeri în ring, năuciţi de ura pe care o resimt unul faţă de celălalt – o ură ce ar putea fi de fapt iubire, dacă cei doi ar înţelege acest lucru.” (la Repubblica)

„Un portret concis, de o sinceritate nemiloasă.” (Il Messaggero)

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Îşi petrece copilăria şi adolescenţa în diverse ţări europene, mai ales în Spania, pînă cînd familia se stabileşte definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. În 1982 debutează în rolul Ifigenia din tragedia cu acelaşi nume de Goethe. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema şi televiziune, răsplătită cu numeroase premii pentru interpretare, Margaret Mazzantini renunţă la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu romanul Ligheanul de zinc (distins cu premiile Selezione Campiello şi Rapallo Carige). Pentru romanul Nu te mişca (2002; Polirom, 2004, 2013) primeşte Premiul Strega şi Premiul Grinzane Cavour, cele mai prestigioase distincţii literare italiene. Romanul a fost ecranizat de Sergio Castellitto, cu Penélope Cruz în rolul principal. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) a fost distins cu Premiul Campiello şi a fost ecranizat de Sergio Castellitto, cu Penélope Cruz şi Emile Hirsch în rolurile principale. A mai scris romanul Marea, dimineaţa (2012, recompensat cu premiile Pavese şi Matteotti). Este căsătorită cu regizorul Sergio Castellitto şi trăieşte la Roma, împreună cu cei patru copii ai lor.

Fragment din roman:

Nici măcar nu încercase să‑i spună pleacă tu. Rămîn eu. Poate că ar fi reuşit totuşi să se descurce singur cu copiii. După primele momente de normală bulibăşeală, de mîncare din conservă şi chiloţi murdari de căcat arun­caţi peste tot, ar fi început să facă ordine, să stabilească reguli. Şi‑ar fi adus aminte de cum făcea şi organiza ea. Ba chiar ar fi organizat mai bine el, cu scheme mai puţin monotone. Avea multă fantezie şi îi plăcea să se joace. Ar fi scos coşul de baschet de care Delia agăţa umeraşele cu cămăşi ude şi ar fi prins de perete un minunat sac de box. L‑ar fi pus pe Cosmo pe umeri şi hai, loveşte ! Loveşte ! Avea nevoie de un pic de box copilul ăla, era prea intelectual. Ar fi zugrăvit toată casa, ar fi mutat mobilele, ar fi aruncat porcăria aia de canapea decolo­rată. Repede, cu muzică în fundal. Ca în filmele care povestesc trecerea timpului pe repede înainte. Se vedea în rolul ăsta, cu cămaşa murdară de vopsea şi pizzele mîncate seara.

Nu pizze, nu.

Se ducea să le cumpere cînd erau împreună. Şi cînd sosea cu mirosul ăla, era într‑adevăr ceva frumos de văzut. Copiii erau la fel de fericiţi ca ET cînd e fericit în film. El deschidea cutia de bere şi umplea paharul Deliei.

— Poftim, iubito.

Ar fi învăţat să gătească hamburgeri, spaghete.

Dar pentru un asemenea miracol ar fi trebuit să fie cel puţin văduv.

Se imaginase văduv cînd nu mai ştia cum să facă faţă. Delia era moartă şi el plîngea, în sfîrşit era şi el disperat pentru un doliu real.

Moartă ar fi putut s‑o iubească nemăsurat de mult, simţea asta.

Viaţa era cea care îi despărţea, sîngele care încă pulsa prea tare.

El singur cu copiii. Trei mici orfani. S‑ar fi urcat în pat toţi împreună. O făcuseră în scîrboşenia aia de apartament de la demisol pe care el îl luase cu chirie într‑un bloc de pe bulevardul Somalia, provizoriu, cum se spune. Cu putoarea aia de mochetă mucegăită, de mîncare chine­zească, de autobuz. Gae a cumpărat îngheţatele, le‑a pus în mîna copiilor, curgeau, congelatorul era cum era.

— Veniţi aici în pat cu tati.

Au stat aşa, incomod, fără perne la spate. O bună parte din îngheţata lui Nico, a căzut pe cuvertura patu­lui. Îi trebuia pipi şi nu spunea. L‑a dus la wc cînd era ud deja. Gae a luat foehnul şi şi‑a petrecut restul tim­pului uscînd pantalonii lui Nico. Se simţea un miros de pişat care se evapora. Fantasma ei se afla în faţa lor. Gae şi‑a aprins o ţigară ca să‑i dea foc.

Dacă ea ar fi murit, însă, nimeni n‑ar fi putut să‑i spună nimic, nici măcar soacră‑sa n‑ar fi avut ce să‑i reproşeze, să‑i spună ce îi spusese cînd plecase, eşti un iresponsabil, sînteţi doi iresponsabili. Cine se găsise să vorbească…