Programul de colectare-reciclare; ecologia la firul ierbii. De ce nu trebuie să renunțăm la puținul care funcționează cu adevărat

Fac parte dintr-o generaţie care a trăit o parte din viaţă ȋn comunism. Suntem alergici la vorbele mari, sforăitoare, la programe şi „acţiuni”. Mă doare când văd cum se scurg mii şi milioane de euro ȋn proiecte, seminarii şi colocvii inutile dedicate protecţiei mediului, ȋn timp ce ţara geme sub gunoaie.

Străzile sunt pline de maşini care ne sufocă cu motoarele lor din care au fost scoase catalizatoarele care costau oricum mai mult decât ȋntregul

Străzile sunt pline de maşini care ne sufocă cu motoarele lor din care au fost scoase catalizatoarele care costau oricum mai mult decât ȋntregul. În plus, am avut ȋn trecut acţiuni ecologice poate mai eficiente decât cele actuale.

Nu pot să nu salut entuziast anumite proiecte curat ecologice. Dar care, ȋn pur stil românesc, ȋncep bine şi se termină prost

Da, a vinde lapte şi iaurt ȋn ambalaje de sticlă reciclabilă era mai stânjenitor ca gest comercial şi acţiune, dar infinit mai „sustenabil” (noul cuvânt la modă, atât de la modă ȋncât l-am vidat de sens, aşa cum suge păianjenul naivă musca prinsă-n plasă) decât comunicarea sterilă focusată pe necesitatea reciclării. Un exemplu printre altele posibile. Aşa că nu pot să nu mă bucur şi să nu salut entuziast anumite proiecte curat ecologice, la firul ierbii. Dar care, ȋn pur stil românesc, ȋncep bine şi se termină prost. Două exemple pentru exemplificare.

Acum trei-patru ani de zile ȋn urmă, cam pe la ȋnceputul Pandemiei, ȋn sectorul de Bucureşti ȋn care locuiesc, au ȋnceput să fie montate ȋn scările de bloc nişte cutii metalice albe, pătrăţoase, cu o fantă la mijloc. Destinate exclusiv colectării de hârtie şi deseuri uşoare de carton.

Proiectul se numea Recicleta şi aparţinea unei asociaţii, pe numele său „Viitor Plus”, fiind sponsorizat ȋn mare parte de un mare distribuitor comercial, retailer’, cum i se mai spune ȋn noua limbă română.

Vieţuitorii acestor imense columbaje numite „blocuri de locuinţe” le-au primit cu retincenţă, doar ocupau o parte din puţinul spaţiu disponibil de pe scările de bloc

La ȋnceput, vieţuitorii acestor imense columbaje numite „blocuri de locuinţe” le-au primit cu retincenţă, doar ocupau o parte din puţinul spaţiu disponibil de pe scările de bloc. Mai şi scăpau ȋn container un ambalaj unsuros de mecdonald’s sau bucăţi de plastic. Cu timpul, au intrat ȋn cotidian, erau folosite corect, constant. Cu o anumită plăcere chiar, lucru rar ȋn lumea ecologiei contemporane, care impune ȋn general sacrificii, fără a oferi la schimb beneficii palpabile.

Ajunseră să ȋndeplinească şi o mica funcţie didactică, bunici şi părinţi care ȋşi educau copii să strângă, să plieze şi să depoziteze hârtia produsă de familie, pentru a fi reciclată apoi la sfârşit de săptămână. Cred că unii dintre cei care citesc aceste rânduri se recunosc ȋn ceea ce afirm. Fără a mai vorbi de faptul că aceste cuburi albe, ergonomic plasate la ieşirea din bloc, „subţiau” o parte din gunoiul aruncat la ghenă.

După cum bine ştie oricine are o urmă de gândire tehnică, cartonul şi hârtia recuperate de-a valma, strânse ȋn fălcile maşinii de „fracţie uscată” laolaltă cu ambalaje diverse, pline de reziduuri lichide, ajung pe banda de sortare (dacă ajung cu adevărat, altă poveste tristă ) ȋntr-o stare greu de neutilizat pentru refolosire şi este păcat de potenţialul pierdut.

Un alt avantaj al Recicletei este că era…bicicletă, de unde şi jocul isteţ de cuvinte al denumirii iniţiale. Mai exact, evacuarea la cerere a sacilor plini cu hârtie se realiza cu ajutorul unor mijloace mecanice propulsate de forţa umană, nişte biciclete utilitare foarte practice şi „curat ecologice” ȋn traficul şi aglomeraţia din jur.

Reciclatorii erau salutaţi şi respectaţi, schimbam impresii, primeau chiar felicitări spontane pe stradă din partea trecătorilor

Reciclatorii erau salutaţi şi respectaţi, schimbam impresii, primeau chiar felicitări spontane pe stradă din partea trecătorilor. Cu alte cuvinte, aduceau puţin liant social şi comunitar ȋntr-un oraş ostil, care are mare nevoie de aşa ceva.

Recicleta şi cutiile sale metalice au dispărut din zona ȋn care locuiesc la ȋnceputul acestei luni. Le-am scris celor de la Asociaţia care o administrează un mesaj ȋn care ceream lămuriri cu privire la această tristă pierdere. Am primit promt un răspuns foarte bine redactat ȋn care mi se spunea că sponsorul principal al acţiunii a decis să mute centrul de greutate al acesteia ȋn şcolile şi liceele din Municipiul Bucureşti şi Ilfov, pentru a sensibiliza copiii şi adolescenţii cu problemele de mediu etc etc.

Dincolo de „piar” şi de bune intenţii se ascunde (nu o spun nici ironic, nici critic) dorinţa marilor companii de a fi prezente ȋn preajma viitorilor utilizatori şi consumatori cât mai timpuriu cu putinţă, fie şi prin astfel de acţiuni didactic-educative; o atitudine de ȋnţeles, pro-biznis, care are logica ei, s-au scris zeci de studii şi cărţi de specialitate despre asta.

Dar eu mă ȋntreb, ca simplu locuitor al complicatului oraş Bucureşti şi ca cetăţean cu adevărat preocupat de soarta planetei, dincolo de ecologia oficială de „consum curent”, cum spuneam, de ce primăriile de sector nu au preluat şi amplificat această idee? Nu cred că este atât de complicat de elaborat logistica şi structura necesară pentru ca acest sistem simplu şi fiabil de colectare să funcţioneze ȋncă şi mai bine.

La fel se poate gândi şi ȋn cazul colectării spontane, „la ghenă”, care cade acum ȋn sarcina eroilor şi eroinelor

La fel se poate gândi şi ȋn cazul colectării spontane, „la ghenă”, care cade acum ȋn sarcina eroilor şi eroinelor (iarăşi, nu mă joc cu cuvintele) care se trezesc cu noaptea-n cap pentru a avea grijă de spaţiile comune ale imobilelor ȋn care cu onor şi veselie locuim. Prost plătiţi şi adesea dispreţuiţi, o atitudine nemeritată pentru munca esenţială pe care o ȋndeplinesc.

Mini-containere gândite ergonomic de un cap de designer industrial, plasate ȋn interiorul ghenei de gunoi, care ar facilita enorm atât dorinţa şi capacitatea de a colecta, cât şi viaţa şi munca ȋngrijitorilor de scară. Până la găsirea unei soluţii definitive, chiar şi această iniţiativă simplă şi nepretenţioasă cred că ar conta foarte mult.

Aş mai dori să vorbesc despre nou-implementatul sistem de garanţie-returnare, SGR-ul, din perspectiva consumatorului şi utilizatorului. O mare şansă, poate ultima, de a scăpa această ţară de pet-urile de plastic, care ne vor sufoca ȋn curând. Pentru moment, pare a fi pornit cu stângul, din mai multe motive legate de comunicare, implementare, tehnice. Dar despre toate acestea, ȋntr-un viitor articol.

N. Red: Mirel Bănică este cercetător ȋn domeniul antropologiei religiilor.