Valentin, un tânăr de 18 ani, a fost descoperit încuiat în camera unui spital, despre care personalul spunea că e depozit de mobilă. A doua zi a murit. Ce s-a întâmplat

Astăzi, după decenii întregi de abuzuri demascate în instituțiile psihiatrice și multiple condamnări la CEDO ale statului român, sistemul de sănătate mintală rămâne încremenit în timp, axat pe spitale, și nu pe pacient și comunitate, scrie site-ul Snoop într-un prim articol dintr-o serie care analizează sistemul de sănătate mintală din România.

• România a fost condamnată de CEDO în 17 hotărâri care vizează încălcări ale drepturilor persoanelor cu dizabilități instituţionalizate sau internate în spitale de psihiatrie.
• Snoop rememorează unul dintre aceste cazuri și prezintă, printre altele, cum arată azi sistemul public de sănătate mintală, în cifre

În seara de 20 februarie 2004, Valentin Câmpeanu, un tânăr de 18 ani, fără familie și aflat în grija statului de la naștere, moare la Spitalul de Psihiatrie Și pentru Măsuri de siguranță maximă Poiana Mare, județul Dolj. Cu jumătate de zi înainte, o echipă a ong-ului Centrul de Resurse Juridice (CRJ) făcuse o vizită neanunțată la spitalul în care erau internați sute de oameni cu dizabilități psihice sau intelectuale. Georgiana Pascu, manager de programe la CRJ, și colegii ei au cerut să vadă fiecare încăpere din spital. Au insistat ca angajații să le descuie o cameră despre care pretindeau că este un depozit de mobilă. În acea încăpere neîncălzită, l-au găsit pe Valentin singur, într-un pat fără lenjerie și îmbrăcat doar cu o bluză de pijama. 

Nu se putea hrăni și nu se putea deplasa singur la toaletă, însă personalul spitalului refuza să-l hrănească sau să-l schimbe. Se temeau să nu contacteze HIV, pentru că băiatul era seropozitiv.

Tânărul s-a născut la 15 septembrie 1985. Nu i se știa tatăl, iar mama l-a abandonat la naștere. Și-a petrecut primii cinci ani la un orfelinat. În 1990, Valentin a fost depistat ca seropozitiv, ulterior medicii l-au diagnosticat și cu „întârziere mintală profundă”. A fost apoi plimbat dintr-o instituție în alta, timp în care a dezvoltat și afecțiuni specifice virusului HIV: tuberculoză, hepatită și pneumonie. 

Plimbat de la o instituție la alta

Valentin și-a petrecut ultimele 17 zile de viață transferat de patru ori între trei instituții care nu voiau să se ocupe de el: centrul de plasament nr. 7 din Craiova, unde locuise până la 18 ani, unitatea medico-socială Cetate și Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare. Decizia transferului s-a luat de fiecare dată fără ca el să fie întrebat, consultat ori să aibă reprezentare juridică. 

Pe 3 februarie 2004, când a ajuns prima dată la Cetate, era, conform procesului verbal de transfer, într-o stare avansată de „degradare psihică şi somatică”. Îmbrăcat într-un trening rupt, fără lenjerie intimă şi încălţăminte, Valentin avea, la 1.68m o greutate de 45 de kilograme. Fusese transferat fără medicație antiretrovirală şi fără informaţii despre starea sa de sănătate. 

Cu o săptămână înainte de moartea sa, tânărul a fost transferat de la Cetate la Spitalul Poiana Mare, pentru tratarea „hiperagresivității sale”. A ajuns pe o secție de psihiatrie care nu avea medic psihiatru. Pe 19 februarie, a încetat să mai mănânce și a refuzat să-și ia medicamentele. 

După moartea lui, autoritățile ar fi trebuit să facă o autopsie medico-legală. Așa impunea legea în toate decesele petrecute în spitale psihiatrice. Dar spitalul nu a urmat procedura, considerând că decesul „nu poate fi considerat o moarte suspectă, având în vedere cele două afecţiuni grave pe care le avea pacientul” (retard mental şi infectare HIV). 

Georgiana Pascu și colegii ei de la Centrul de Resurse Juridice au încercat, în numele lui Valentin, să tragă statul la răspundere și să schimbe felul în care erau tratați alte zeci de mii de oameni cu dizabilități mintale, psihice sau fizice în instituțiile din România. 

După ce „aproape opt ani am stat în instanțele din România”, au ajuns cu cazul lui Valentin la CEDO, explică Georgiana. Până la 18 ani, Valentin avusese ca tutore pe președintele Consiliului Județean. Când a devenit adult, ar fi trebuit să i se desemneze un alt tutore sau o altă măsură de ocrotire, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Pe scurt, când a murit, Valentin era al nimănui. 

„Până la urmă, nu a putut să stea nimeni în instanță în numele lui, în afară de noi (n.r. CRJ). Dar vreo opt ani, instanțele din România au negat acest drept”, adaugă Georgiana. 

România, condamnată la CEDO

Pe 4 septembrie 2013, cazul CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu vs. România a ajuns în fața Marii Camere a CEDO. Era prima dată când CEDO accepta un caz în care un ONG reclamă moartea unui tânăr cu dizabilități aflat în grija statului. 

În iulie 2014, la zece ani după moartea lui Valentin, CEDO a condamnat România pentru tratamentul inuman acordat acestuia. Curtea a stabilit că Valentin Câmpeanu a fost plasat în instituţii medicale care nu erau echipate să furnizeze îngrijire corespunzătoare pentru condiția sa, că a fost transferat de la o unitate la alta fără o diagnosticare adecvată şi că autorităţile nu au reuşit să îi ofere tratamentul adecvat cu medicaţie antiretrovirală.

În anul dinaintea morții lui Valentin, la spitalul de psihiatrie Poiana Mare au murit alți 100 de oameni. O analiză a dosarelor lor medicale sugera că bună parte din acești bolnavi s-au stins de la frig sau înfometare. Pe cele mai multe certificate de deces (2003, 2004) apăreau la cauze ale decesului şi „caşexia”, o formă mai avansată a malnutriţiei. Bolnavii nu primeau carne, fructe sau legume, nu erau hidratați în afara orelor de masă, nu beneficiau de tratamente corespunzătoare pentru afecțiunile lor fizice și umblau desculți, pentru că majoritatea nu aveau nici încălțăminte, nici șosete, arăta raportul CRJ. 

Monitorizarea CRJ de-a lungul anilor arată că peste 1.500 de oameni mor în fiecare an în instituțiile publice de sănătate mintală și protecție a persoanelor cu dizabilități. Prin comparație, în penitenciare, au loc în jur de o sută de decese anual. 

În ciuda acestor informații, niciun guvern nu a prioritizat reformarea sănătății mintale și dezinstituționalizarea psihiatriei. Un fenomen amânat de cinci decenii în România.

Citește continuarea investigației asupra sistemului de sănătate mintală din România, pe Snoop.