Ce riști când îți compari copilul cu fratele mai mare sau cu colegul de bancă. 8 efecte de care părinții nu țin cont, dar îi afectează pe cei mici

Compararea copiilor e o practică frecvent întâlnită printre părinți – de la câte linguri de ciorbă mănâncă la o masă, la notele de la matematică sau multitudinea de talente de care dau dovadă, nimic nu scapă evaluării. „Ai luat FB. Dar colegu’ de bancă ce a făcut?”. „A mea face și pian, și franceză, și înot, și balet… Și are și un metru jumate înălțime. A ta?”. Comparațiie curg uneori aproape inconștient și în fața copiilor raportat la alți copii, dar și în fața altor părinți.

Psihologii și experții în dezvoltarea copilului atrag atenția asupra riscurilor pe care le presupune această abordare. În timp ce dorința de a motiva copilul sau de a seta un etalon pentru performanță poate părea firească, efectele pot fi surprinzător de negative. În acest articol, vom detalia motivele pentru care părinții ar trebui să evite comparațiile între copii, argumentate prin recurs la literatura de specialitate. Ca să înțelegem de ce fiecare copil trebuie tratat ca un individ unic și nu e cu nimic mai prejos dacă nu urmează același tipar cu altul.

1. Impactul asupra stimei de sine

Compararea constantă poate eroda stima de sine a copilului, făcându-l să simtă că nu este niciodată suficient de bun. În cartea „Epidemia de narcisism” (The Nacissism Epidemic – Living in the Age of Entitlement), autorii Jean Twenge și Keith Campbell, ambii doctori în psihologie de reputație internațională, arată că stima de sine joacă un rol esențial în dezvoltarea sănătății emoționale și psihice, dar și modalitățile subtile, aproape imperceptibile prin care poate fi zdruncinată iremediabil. Când un copil este comparat frecvent, se poate simți inferior și neapreciat, iar acest sentiment poate persista pe termen lung. Indiferent de motivele pentru care părinții o fac – că așa au fost ei crescuți, că vor să ambiționeze copilul sau să îi alimenteze spiritul competitional – trebuie să se oprească.

Cercetările realizate de Dr. Carol Dweck, profesor la Universitatea Stanford, adunate în cartea „Mindset: The New Psychology of Success” – disponibilă pe Goodreads – subliniază importanța „mindsetului de creștere”. Copiii care au o stimă de sine scăzută din cauza comparațiilor nu pot să adopte un mindset de creștere, adică să-și însușească o atitudine de învingători, fiind mai susceptibili la un mindset fix, în care ei percep capacitățile lor ca fiind limitate și incapabile de succes.

2. Crearea unei mentalități de rivalitate și competiție nesănătoasă

Compararea poate induce rivalitate între copii, mai ales între frați, provocând tensiuni care pot dura toată viața. Analiza „Sibling Relationships in Childhood and Adolescence”, realizată de Susan McHale, Ji-Yeon Kim și Shawn D. Whiteman, demonstează că rivalitatea între frați influențează în mod negativ relațiile de familie în ansamblul lor, generând sentimente de invidie și resentimente pe termen lung. Copiii comparați ajung să-și vadă colegii, frații sau prietenii ca pe niște competitori, nu ca pe niște persoane de sprijin. Relațiile bazate pe rivalitate nesănătoasă pot duce și la comportamente competitive agresive, copilul căutând mereu validare prin succes. O astfel de abordare poate afecta atât succesul relațional, cât și dezvoltarea abilităților sociale. În loc să își construiască un grup de prieteni, să aibă încredere în oameni și să caute compania amicilor, copiii cărora li s-a tot spus cum sunt ceilalți și cum nu sunt ei devin niște adulți solitari și mereu nemulțumiți.

3. Dezvoltarea anxietății și a fricii de eșec

Când un copil se simte evaluat constant prin comparație, poate începe să dezvolte anxietate și frică de eșec. Aceste sentimente provin din teama de a nu fi la fel de „bun” ca ceilalți, ceea ce poate duce la evitare și lipsa curajului de a încerca lucruri noi. Conform Asociației Psihologilor Americani (APA), copiii anxioși dezvoltă deseori strategii de evitare care le împiedică dezvoltarea sănătoasă și atingerea potențialului maxim. Ceea ce un părinte poate considera că îi va da avânt copilului său, ajunge să îi taie aripile și să îi genereze complexe și bariere. „Nu am fost niciodată suficient de bun, de ce aș începe acum să fiu?” – e doar unul dintre gândurile la care revin constant acești copii.

4. Subminarea valorii unicității copilului

Să fie altfel decât ceilalți copii sau să poată face altfel de activități se traduce pentru părinți într-un defect. În realitate, acest altfel poate fi un atu. Fiecare copil are talente și capacități unice, iar comparațiile pot transmite un mesaj că aceste calități nu sunt valoroase. Cercetările realizate de Thomas Armstrong, doctor în psihiatrie infantilă și adunate în cartea „The Power of Neurodiversity” arată că dezvoltarea abilităților unice este fundamentală pentru o bună sănătate emoțională. Armstrong arată că accentul pus pe unicitate și pe valorificarea punctelor forte ale copilului contribuie la formarea unei identități puternice. Concret, asta îl ajută pe cel mic să aibă încredere în el, să aibă curajul de a-și spune punctul de vedere și de a face în viață ceea ce îi aduce împlinirea.

5. Încetinirea procesului de auto-descoperire

Compararea îi privează pe copii de ocazia de a se cunoaște pe ei înșiși. Când un copil este îndemnat mereu să devină „ca altcineva”, – să învețe ca George, să cânte ca Marius, să danseze ca Victor și să meargă pe bicicletă la fel de repede ca Iancu –  el poate deveni confuz cu privire la propriile interese, talente și personalitate. Rogers și Maslow, susținători ai teoriei umaniste în tratatul de referință în psihologia academică „Realizarea de sine”, accentuează importanța auto-actualizării și a dezvoltării sinelui autentic. Tu ești tu și e foarte bine că ești așa.

6. Descurajarea și blocarea motivației intrinseci

Un alt efect negativ al comparațiilor este inhibarea motivației intrinseci a copilului. Nu face pentru că vrea el, ci pentru că așa face un alt copil. Compararea pune accent pe validare externă, iar copilul ajunge să acționeze pentru a mulțumi părinții, nu pentru a satisface nevoile sale. Richard Ryan și Edward Deci, prin teoria autodeterminării, argumentează că motivația intrinsecă este cheia unei dezvoltări sănătoase. Dacă nu voința proprie e cea care îl determină pe un copil să ia niște decizii – să citească, să facă sport, să meargă pe munte sau să facă adunări rapide în minte – când factorul determinat va dispărea (crește și ne mută de acasă, de exemplu), vor dispărea și activitățile respective.

7. Îngrădirea creativității și a gândirii independente

Compararea poate inhiba gândirea liberă și creativă a copiilor, limitând capacitatea acestora de a-și explora ideile unice. Creativitatea copilului este o resursă de bază, iar compararea excesivă poate submina această resursă prețioasă. Pentru că el nu are încredere că face niște alegeri corecte, pentru că, nu-i așa, fratele lui mai mare era mai bun la fotbal, iar colega de bancă învățase mai multe poezii ca el, va deveni crispat și lipsit de inițiativă. Dacă tot sunt mai buni ceilalți, de ce să mai încerce și el să fie?

8. Favorizarea mentalității de conformism

Un efect pe termen lung al comparațiilor este promovarea conformismului. Când un copil este comparat constant, el poate ajunge să creadă că trebuie să se conformeze așteptărilor altora pentru a fi acceptat. În teoria conformismului elaborată de Solomon Asch, unul dintre cei mai influenți psihologi contemporani, e subliniat că presiunea socială asupra copiilor poate inhiba dezvoltarea unei perspective independente. Când toți vom fi „ca altul”, vom ajunge toți la fel. Nu vom mai contesta realitatea, aștepările celorlalți sau limitele ceea ce echivalează cu stagnarea.

Dacă nu îl învățăm pe copil că el e bun și că are potențialul de a face orice își propune, va fi imposibil ca el să lupte pentru ceea ce îl face fericit.

Sigur că teoria e simplă și pare ușor de pus în practică. În realitate, însă, evitarea comparațiilor între copii este o schimbare dificilă pentru părinți. Dar extrem de benefică. Deseori, inconștient poate, nici măcar nu comparăm copiii, ci cât de buni părinți suntem noi pentru copii. Procesul e lung și complicat pentru ambele părți. Scopul însă e clar: copiii au nevoie de sprijin și acceptare pentru a se dezvolta sănătos și pentru a-și atinge adevăratul potențial. Acceptarea copilului cu propriile sale ritmuri și talente poate duce la o dezvoltare mai armonioasă, bazată pe un sentiment autentic de încredere în sine și de apreciere a propriei persoane.

Sursa foto: Dreamstime.com