Crăciun 2025, tradiții și credințe – De la ce vine numele sărbătorii și cum petreceau românii acum 160 de ani

Crăciunul nu este doar o sărbătoare creștină, ci are rădăcini în marile sărbători romane și iudaice, în festivalurile vechilor greci, dar și în lungile ospețe ale celților și ale populațiilor din nordul Europei.  Cum se sărbătorea la noi acum mai bine de 150 de ani? Cum a ajuns  Crăciunul să fie o sărbătoare atât de importantă? Ce simboliza vâscul?

De la ce vine numele Crăciun – Câteva ipoteze

Despre istoria Crăciunului a scris August Scriban în al său „Dicționaru limbii românești” (1939) în care vorbea despre etimologii. „La Romani, în locul Crăciunuluĭ se serbau Suturnaliile (16-18 Dec.), iar la sfîrșitu anului ziua nașterii zeilor. Abea în seculu al treilea, creștinii gnostici au instituit sărbătoarea Bobotezei (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuiește și acuma prin Galileĭa. În biserica Apusului, s’a primit ziua de 25 Decembre pentru a sărba nașterea lui Hristos în anu 354, iar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziua a fost luată de la păgîni, care-l sărbau atunci pe zeul soarelui”. (sursa DexOnline)

Pentru etimologia cuvântului sunt mai multe variante posibile, cea mai des înaintată fiind de la „creatio – creationes”, creație în latină, dar o altă ipoteză este că ar fi vorba de un cuvânt autohton.

„Crăciun ar putea deriva de la latinescul „creationem” (creație) ce face trimitere la semnificațiile creștine: re-crearea, re-ordonarea universului prin întruparea divinității cu promisiunea jertfei izbăvitoare pentru omenire; ar mai putea fi pus în relație cu albanezul (trunchi de copac, butuc), ceea ce are un corespondent în practica arderii în noaptea de Ajun a unui lemn uriaș care să împrospăteze forțele epuizate ale soarelui sau, comparat cu termenii slavi și , spirit, demon, ceea ce ar putea vorbi despre vechimea unei reprezentări mitice pe care creștinismul a încercat să o estompeze, dându-i chiar o tentă negativă”, explică Narcisa Știucă în cartea Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri.

Despre evoluția sărbătorii în primele secole de după Hristos vorbește și Victor Kernbach în volumul Miturile esențiale.

„Creștinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărut întâi la creștinii egipteni, dar la 6 ianuarie (…), sărbătoarea numită Nașterea Domnului e fixată de Biserica romană, abia în pragul sec. al IV-lea, la 25 decembrie apoi preluată și de Biserica orientală. (…) Mutarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru anihilarea cultului lui Mithra și, implicit, a Saturnaliilor. Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. al XVIII-lea), 25 decembrie, a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou.”

Kernbach scrie și despre etimologia posibilă a cuvântului și despre originile păgâne.

„Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcum, inițial „lemn, ciot, buturugă”, apoi „buturuga lui Crăciun”; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea.”

Crăciunul în Muntenia, acum un secol și jumătate

„De cum trecea Sf Dumitru (26 octombrie) toți mari și mici își aduceau lemne și crăci de la pădure. Apoi puneau la pivniță un butoiaș cu vin și drojdii, câte o putinică cu struguri, una cu brânză, oale cu magiun, prune opărite și afumate, dar și zarzavaturi. Curțile caselor se umpleau cu gâște, curcani, rațe și găini, toate puse sub comanda lui jupân Ghiță, porcul cel gras pentru Crăciun (…) Pentru mușchii lui jupân Ghiță, murăturile nu lipseau de la pivniță,

Toată lumea dregea și cercuia putinile pentru acrit varză, pe care o așeza în pivniță cel mai târziu până pe 21 noiembrie. Apoi uscau mere, înșirându-le felii pe sfoară, uscau stafide și coarne. Nucile și gutuile nu lipseau din nicio casă”

Descrierea îi aparține unui ploieștean pe nume Leonida S Georgescu, născut pe la 1850, iar el descria pe la 1920 cum se petrecea Paștele în Ploiești la jumătatea secolului XIX.

Informațiile sunt din volumul. Viața la Ploiești – Din vremea fanarioților până în perioada interbelică”, volum editat de istoricul Lucian Vasile.

Leonida S Georgescu scria că era mare petrecere chiar în noaptea de dinaintea începerii postului Crăciunului, pe 15 noiembrie. Din data de 6 decembrie, copiii începeau să umble cu steaua și cu vicleimul, care era un colind popular despre nașterea lui Isus.

Deosebită era ziua de Ignat, 20 decembrie, când se tăia porcul: „Alegea carnea deoparte, mușchii alături. Osânza o topeau, iar carnea moale și măruntaiele le opreau pentru caltaboși, cârnați și sarmale”.

De Crăciun, dimineața, toată lumea mergea la biserică, iar după slujbă „toată lumea lua masa de dimineață cu caltaboși, mezeluri și fripturi (…) vinul cel mai bun stropea toate bunătățile”.

Ospețe în nord – Și acum peste 2.000 de ani se petrecea la final de an

Multe dintre popoarele precreștine aveau sărbători în perioada solstițiului de iarnă și cu siguranță că frigul și întunericul (mai ales că nu exista lumină artificială modernă) le afecta moralul. Dată fiind situația, sărbători cu mâncare, băutură, cu focuri uriașe și diverse incantații erau binevenite și îi făceau pe oameni să uite de frigul de afară și de monotonia zilelor scurte.

Imposibil de spus cine au fost primii oameni care au ținut mari sărbători în jurul solstițiului de iarnă, dar se bănuiește, de exemplu, că cei care au ridicat acum cinci milenii monumente megalitice precum Stonehenge țineau ritualuri elaborate în perioada solstițiului, sărbători în cinstea Soarelui.

Existau foarte multe sărbători în ultima lună din an, în Antichitate.

Popoarele din vechime celebrau în special soarele, iar succesiunea anotimpurilor era extraordinar de importantă pentru ele, fiindcă de ele depindea viața lor (momentul recoltelor, de exemplu). Oamenii din nord credeau că Soarele este o roată care schimbă anotimpurile. Soarele era divinizat și la romani, iar pe 25 decembrie era sărbătorită „Dies Natalis Solis Invicti” (Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil), sărbătoare care a devenit extrem de importantă în timpul împăratului Aurelian, cunoscut în istoria noastră și pentru că a retras administrația și armata din Dacia. Era o sărbătoare a solstițiului de iarnă, a revenirii soarelui, a zilelor tot mai lungi, semn al începutului revenirii primăverii.

Celții țineau ospețe uriașe cu mâncare, băutură și focuri întreținute prin arderea multor trunchiuri de copac, în cinstea faptului că zilele începeau să devină tot mai lungi, după Solstițiul de iarnă. Preoții celților, druizii, credeau că vâscul îi va proteja pe oameni de rele și de elementele ostile ale naturii precum tunetul și fulgerul. Inamicii se întâlneau sub vâsc pentru a face pace. Druizii tăiau vâscul din stejari, copaci considerați sacri și simboluri ale vieții. Vâscul era important și pentru vikingi. Despre sărbătorile popoarelor nordice puteți citi pe History.com, iar despre evoluția Crăciunului de-a lungul secolelor, pe National Geographic.

Saturnaliile, o sărbătoare romană a decadenței

Solstițiile și echinocțiile erau pentru oamenii din vechime, lipsiți de instrumente moderne, un fel de „markeri” astronomici care le indicau perioadele în care trebuie să facă plantări sau recoltări. Fiind momente extrem de importante, meritau marcate prin sărbători care, măcar câteva zile, dădeau iluzia unei vieți mai bune.

Crăciunul, așa cum îl știm astăzi, datorează mai multe elemente și unei sărbători importante pentru romani – Saturnalia (Saturnaliile). Se ținea între 17 și 23 decembrie și era dedicată zeului Saturn. Era o săptămână de decadență, de petreceri nebune și mai ales de inversare a rolurilor în societate, fiindcă stăpânii făceau schimb de haine cu sclavii lor și bărbații se îmbrăcau cu hainele femeilor.

Saturnaliile aveau elemente pe care le cunoaștem bine și azi: procesiuni, lumânări, cadouri oferite, dar și case decorate cu verdeață.

Oamenii nordului, strămoșii vikingilor, aveau în perioada solstițiului de iarnă o sărbătoare numită Yule („Yule time” sau „Yule season”) , când făceau focuri uriașe, beau bere și istoriseau. Vechile populații din nordul Europei venerau copacii și aduceau la ceas de sărbătoare ramuri verzi în casă. Din vechime se crede că cele două culori tradiționale de Crăciun, verde și roșu, simbolizează fertilitatea.

Câteva tradiții pentru Crăciun de acum un secol

Andrei Gorovei scria la 1915 despre câteva dintre credințele și superstițiile legate de Crăciun

„În Ajunul Crăciunului se ung pâinile și mălaiele pe deasupra cu muruială (făină de grâu muiată în apă), ca să nu crape, iară cu rămășița muruielei se ung pomii din grădină, ca ei, în vara viitoare, așa să fie încărcați cu poame, cum este încărcată masa cu mâncări.

„În ziua de Ajunul Crăciunului nu se cerne făină, ca să nu se facă purici în casă. În acea zi nu se dă nimic din casă, ca să nu se împrăștie gospodăria.

În ziua Crăciunului nu se mănâncă carne, ca dihăniile să nu mănânce vitele”

La Crăciun și la Paște nu se mătură toată ziua prin casă”.

Cum a ajuns Crăciunul așa cum îl știm

„Crăciunul are câteva dominante care se disting cu evidență: nu este o zi, ci un ciclu de zile – 12 la număr – ce prefigurează lunile anului următor, are o pronunțată esență sacră subliniată de nașterea lui Isus Hristos și caracter augural, așadar este un timp investit cu forțe redutabile ce se cer adânc respectate și atent invocate”, scrie Narcisa Știucă în cartea Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri.

Crăciunul nu este doar o sărbătoare creștină, ci are rădăcini în marile sărbători romane și iudaice, în festivalurile vechilor greci, dar și în lungile ospețe ale celților și ale populațiilor din nordul Europei. Elemente din vechime au fost adăugate și au ajuns să fie incluse în sărbătoarea pe care o știm azi.

Apoi, în ultimele secole s-au adăugat elementele noi: brazii împodobiți (din secolul XVII, zona Germaniei), cadourile (sec XIX) și transformarea în sărbătoare comercială (sec XX). Crăciunul este o combinație între elemente creștine, păgâne, ale culturii populare, dar s-a adăugat și mult marketing în ultimele decenii.

Ce s-a preluat de la diverse sărbători ale Antichității: iată ce scrie Narcisa Știucă:

„Zilele cuprinse între Crăciun și Bobotează au păstrat o serie de manifestări din fiecare sărbătoare antică: ospețele, jertfa animalului – simbol al belșugului – porcul – și răsturnarea temporară a ordinii sociale reflectată în jocurile cu măști de la Saturnalia; caracterul de moment favorabil urărilor, vrăjilor și ghicirii viitorului, de la Kalendae Ianuarii; arderea focurilor purificatoare și dătătoare de energii și prepararea pâinii rituale (colacul) de la cultul zeului solar Mithra și vestigii ale zilelor Compitalia și Larentalia, în care se aduc ofrande pentru îmbunarea și invocarea spiritelor morților, despre care se crede că revin printre noi în acest interval de timp”, scrie Narcisa Știucă.

Cum s-a „născut” Moș Crăciun și ideea de cadouri

Obiceiul de a oferi cadouri este menționat pentru prima oară în secolul XV și a devenit foarte răspândit spre final de secol XVIII, iar spre final de secol XIX Crăciunul a devenit o sărbătoare a familiei, un prilej de reunire a celor plecați pe alte meleaguri cu cei rămași acasă.

Moș Crăciun își are și el originea, foarte îndepărtată ce-i drept, în tradiția precreștină, sania trasă de reni existând și în mitologia scandinavă, la fel și obiceiul de a lăsa o plăcintă și un pahar de lapte ar putea să-și aibă originea în vechile tradiții de a depune mici ofrande pentru a „îmbuna” zeitățile.

Englezii l-au avut pe Father Christmas care, până în a doua parte a secolului XIX, nu avea legătură cu copii sau oferirea de cadouri, ci cu ospețele, cântecele și distracția în ziua de Crăciun când se țineau carnavaluri uriașe. După 1850 a devenit sinonim cu Moș Crăciun al americanilor, celebrul Santa Claus care își are originea în tradițiile aduse de olandezi în SUA la început de sex XIX.

Olandezii îl venerau pe Sinterklaas, un personaj care îl are la bază pe Sf Nicolae (care a trăit între anii 270 și 343). La olandezi era tradiția ca să li se dea cadouri copiilor, dar pe 6 decembrie, de Sf Nicolae, iar această tradiție a ajuns în America, unde a fost adoptată și „transferată” la Crăciun.

Statele Unite au transformat Crăciunul într-un fenomen comercial preluat apoi peste tot în lume. Încă de la 1880 erau în magazinele americane „Moș Crăciuni” care îmbiau cumpărătorii, brazii de Crăciun s-au răspândit uimitor după 1850 și tot atunci au devenit un succes comercial și ilustrațiile de Crăciun (Chrismas cards).

Primii brazi de Crăciun au fost împodobiți în Alsacia, înainte de 1550, iar în teritoriile germane s-au răspândit puternic după 1650. Documentele arată că în 1539 a fost dus un brad de Crăciun în catedrala din Strasbourg. Se spune că Martin Luther, care a murit în 1546, ar fi împodobit un brad cu lumânări.

În anul 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din Strasbourg, fiind împodobit cu mere roşii, iar în acelaşi an, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesian împodobeşte primul brad, nu foarte diferit de felul în care îl împodobim şi în prezent.

În anul 1841 apare în Anglia primul brad de Crăciun, atunci când prinţul consort Albert, bunicul Reginei Maria a României, a dăruit un exemplar soţiei sale, celebra regină Victoria, şi l-a instalat la castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger înlocuit, ulterior, cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la răsărit.

Prima instalație electrică cu beculețe de Crăciun a fost creată de Thomas Edison, în 1880, la Menlo Park, California, iar după 1910 se producea pe scară largă instalații cu beculețe colorate care să fie întinse și aprinse de Crăciun.

​În 1866 documentele ne dau de veste despre primul brad împodobit de Crăciun în România, bradul de la palatul regal din București, un brad ce era împodobit cu flori de hârtie și cu fructe, la nici opt luni de la venirea în România a principelui Carol I. Pe la 1900, bradul regal era adus la București de pe domeniul Peleș, iar în el se puneau lămpi electrice.

Sursa foto: Dreamstime.com