Patru semnificații majore pentru 10 Mai: De la Ziua Regatului și a Independenței, la Ziua întregii românități balcanice

În 1866, la 10 mai, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajunge la București și este încoronat ca domnitor al României. Ziua Regelui sărbătorea și declarația de independență a ambelor camere ale Parlamentului României față de Imperiul Otoman, declarație care a avut loc la 9 mai 1877, marcând astfel și începutul Războiului de Independență al României. Tot la 10 mai, în 1881, a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României, România devenind regat.

Ziua națională, la 10 Mai, era sărbătorită de toți românii. În 1917 a fost interzisă ca urmare a ocupației germane a României. În 1947 este interzisă definitiv de regimul comunist după abdicarea forțată a regelui Mihai I al Românie.

S-a spus că în seara de 9/22 mai 1905 Sultanul Abdul Hamid ar fi semnat Iradeaua imperială prin care naționalitatea română era recunoscută ca atare în Imperiul Otoman. Acest decret imperial a fost publicat în dimineața zilei de 10 mai 1905.

Astfel, ziua de 10 Mai este încărcată de patru semnificații:

⦁ 10 Mai 1866 – Ziua Monarhiei (Principele Carol depune jurământul ca domnitor al Principatelor Unite)

⦁ 10 Mai 1877 – Ziua Declarării Independenței față de Imperiul Otoman

⦁ 10 Mai 1881 – Ziua Regatului

⦁ și 10 Mai 1905, care a fost și trebuie să fie și în continuare, reînnodând tradiția istorică, Zi a întregii românități balcanice (macedo-române și megleno-române).

România s-a interesat zeci de ani de soarta românilor din Imperiul Otoman, având un scop cultural în păstrarea și promovarea dialectelor limbii române. Cheltuielile Statului Român au fost destinate activităților culturale, editării de cărți în dialect, finanțării de școli și biserici, plăţii salariilor și burse de studii. Cuvântul de ordine al României a fost întotdeauna: libertatea limbii, libertatea cultului, egalitatea perfectă între toţi creştinii din Imperiu.

După 40 de ani de eforturi diplomatice, la presiunea diplomației române, Sultanul a consacrat în mod solemn existenţa naţionalităţii române/valahe (reprezentată de macedo-români și megleno-români, sau români din Macedonia, așa cum apar în documentele vremii) în Imperiul Otoman şi-i conferă, prin Iradeaua imperială, drepturi civile egale cu acelea de care se bucurau celelalte naţionalităţi creştine din Imperiu.